Cu doar şapte filme în care a jucat în România, până la plecarea în Franţa (1966), urmată de stabilirea în Italia, Cristea Avram a reuşit să devină, într-un interval relativ restrâns (şase-şapte ani), unul dintre numele cele mai vehiculate în spaţiul cinematografic de la noi. Tânărul actor a fost repede instalat în ipostaza de june prim, la concurenţă, aş zice, cu adversari dintre cei mai temuţi în acest domeniu, al frumuseţii masculine. Era deceniul afirmării lui Florin Piersic, dar şi a lui Iurie Darie şi Ion Dichiseanu, fără a-l uita pe Dan Nuţu. Partenerele lui făceau parte, de asemenea, din specia rară a frumoaselor cu sex-appeal, atât cât epoca îngăduia, cu o anumită, firească, decenţă.

A debutat în „Darclée” (1960), alături de Silvia Popovici, interpreta personajului titular. Primul lui rol îi fixa ca emblematic profilul artistic, definitoriu pentru o întreagă carieră. Era aici Giraldini, tenorul care a sucit minţile frumoasei şi deja celebrei Haricleea Darclée. Îndrăgostită de un bărbat care îi ascunsese că este căsătorit, soprana este nevoită să sufere, iar secvenţa lor finală, a despărţirii, ilustrează clasa marilor mizanscene de love-story. În anul următor, la 1 martie 1961, avea loc premiera filmului lui Manole Marcus, „Nu vreau să mă însor”. Era, iarăşi, un film de dragoste, cu un mănunchi de tineri actori, jucând personajele unei brigăzi artistice dintr-o intreprindere de textile. Avram făcea rolul inginerului Preda, cel care stă la baza intrigilor sentimentale, căsătorindu-se apoi cu Rodica, personaj încredinţat Irinei Petrescu, aflată la începutul carierei, alături de care va mai evolua. Pe afiş se mai aflau Liliana Tomescu, Geo Barton, Ştefan Tapalagă, Coca Andronescu.

În „Poveste sentimentală” (1962), regizorul Iulian Mihu oferă Irinei Petrescu (Neli) şi lui Cristea Avram (medicul George Vrancea) o amplă partitură, evident „sentimentală”, cu trasee complicate, la capătul cărora tînăra soţie sfârşeşte într-o prăpastie.

De la început, materia psihologiilor reliefate de actor a stat sub semnul tenebrelor, cu un accent deosebit pe fascinaţia răului indus. A zdrobit inimile, iar alteori, şi-a sacrificat femeile seduse.

Cu felul lui de a fi mereu pe fază, Savel Stiopul nu avea cum să nu-l cheme la cadru, de astă dată într-o poveste scindată, altminteri pregnant alegorică, dar iscată dintr-un realism social imediat, căreia titlul îi dădea tonul - „Anotimpuri” (1963). (Va urma.)