Adevărul este că nu a arătat deloc bine. O droaie de autorităţi adunate, cu gâturile strâmbe, privind în sus, spre acoperişul clădirii unde, de mai bine de 30 ore, o femeie ameninţa că se sinucide... Autospeciale, ambulanţe, cadre medicale, pompieri, poliţişti, negociatori, psihologi, jurnalişti, toate speciile ce răsar pe terenul unui astfel de eveniment. Şi, repetăm, deasupra acestei mari adunări a plutit, vreme de mai bine de 30 de ore, spectrul unei disperări aproape palpabile, întrupată într-o femeie de serviciu ajunsă la capătul puterilor după moartea cumplită a fiicei ei şi viaţa extrem de grea pe care o ducea. La un moment dat, femeia s-a aşezat pe acoperiş, cu picioarele atârnându-i în afară. Le lovea unul de celălalt, legănându-le, aşa cum fac copiii când, obosiţi, se aşază să se odihnească. Apoi, fără niciun alt avertisment, a sărit în gol, făcându-se praf de pavaj.

Nu, nu a arătat deloc bine. Autorităţile au picat din nou în groapa cu lei a oprobriului public. A început din nou vânătoarea de vrăjitoare. Cine este de vină pentru moartea femeii care nu a mai vrut să trăiască? De ce nu a fost umflată celebra pernă gonflabilă? De ce s-a oprit la etajul 6 autoscara cu nacelă care ajungea până la acoperiş? De ce nu a reuşit negociatorul să o convingă pe femeie? De ce nu s-a intervenit în forţă, pentru a o opri din saltul ucigaş? Multe „de ce“-uri, destul de multe răspunsuri date de un Raed Arafat obosit de toate aceste anchete publice, făcute la botul calului mort, de toată lumea, mai puţin de specialişti.

Perna gonflabilă (pomenită de toţi cei care se respectă şi care, în calitate de spectatori ai unui film, sunt automat şi specialişti în operaţiuni de salvare de acest gen) nu putea fi folosită decât de o victimă cooperantă, care ar fi putut fi ghidată în salt, şi oricum nu pentru acea înălţime, negociatorul a făcut tot ce a stat în puterile sale, o intervenţie în forţă a fost exclusă din start, deoarece victima stătea chiar pe margine, ameninţând că, în orice moment, se poate arunca... Cam acestea au fost marile probleme ridicate obsedant de televiziuni şi societatea online sâmbătă şi duminică.

Eu nu ţin cu nimeni. Îmi pare doar rău de o viaţă irosită şi de gestul femeii care, în felul ei, a opus rezistenţă, vreme de peste 30 de ore, imboldului sinucigaş. S-a luptat cu ea însăşi, însă disperarea, depresia şi tristeţea, adunate de prea multă vreme, au ucis-o. Şi nu a acceptat niciun aliat în această luptă. Îmi mai pare rău şi de toţi cei implicaţi cu adevărat în operaţiunea de salvare şi care au avut de luat decizii. Cel mai greu este să-ţi asumi o decizie într-un asemenea moment de cumpănă. Sunt însă oameni care salvează vieţi şi care o fac. Viaţa nu a fost salvată şi de data aceasta. Este un risc asumat.

Ştiţi însă de ce îmi este cel mai scârbă? De reacţiile ONG-urilor! Cu ocazia acestui suicid supramediatizat, am aflat că există Alianţa Română de Prevenţie a Suicidului (ARPS), care, ce să vezi, propune un plan de salvare a sinucigaşilor, subliniind că „strategia naţională de prevenţie a suicidului devine, de astăzi, o necesitate”. Până acum nu a fost o necesitate? Ştiu oare aceşti oengişti că oamenii se sinucid în fiecare zi? Nu atât de spectaculos şi, cu siguranţă, nu atât de mediatizat, însă, în cele peste 30 de ore în care femeia de pe blocul din Bucureşti a fost filmată şi discutată din toate unghiurile, au avut loc, în ţară, 6 sinucideri! Cea mai recentă a fost ieri dimineaţă, la 7.30, în Mangalia. Cum pot fi aceşti oengişti atât de ipocriţi şi de penibili? Probabil o altă întrebare fără răspuns.