Atît locurile, cît şi oamenii, pot avea, cîteodată, o soartă neobişnuită. Cel mai adesea, destinul locurilor se împleteşte cu acel al oamenilor, după voia Celui de Sus. Uneori, locurile par să îşi aleagă oamenii, alteori istoria face ca oamenii să hotărască locurile… Aşa s-a întîmplat şi la Mănăstirea Brâncoveni, din sudul Olteniei! Ctitorie Domnească veche de peste şase veacuri, mănăstirea aflată în calea tuturor năvălirilor a fost pîrjolită pînă în temelii, dar a înviat de şapte ori din propria sa cenuşă, pentru că locurile şi oamenii au un destin comun, hotărît de Dumnezeu. Nu întîmplător, pe unul dintre pereţii osuarului aflat în curtea aşezămîntului, mîna unui zugrav de subţire anonim a caligrafiat în slavonă, cu vîrful pensulei pe fresca veche: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului; aşa va înflori, aşa va ofili. Că vînt a trecut peste el şi nu va mai fi, nici se va mai cunoaşte locul său…” Cine ridică ochii de pe acest tulburător epitaf, astăzi, zăreşte o mare de iarbă foşnitoare sub care zac mai multe generaţii de oseminte fără nume. În mijlocul verdelui ars de soare împietresc în lumină zidurile albe ale lăcaşului scăpat de mai multe ori de la moarte.

Între trecut şi prezent

Drumul ce duce de la Slatina spre Caracal este străjuit de lunca largă a Oltului. La jumătatea sa, pe colinele domoale dinspre răsărit începe să şerpuiască o cale ascunsă vederii de vii şi livezi tinere. Pe neaşteptate, chiar sub buza malului înalt al luncii, îţi răsare înaintea privirilor singuratica mănăstire Brâncoveni. De jur împrejurul aşezămîntului renovat se întinde un crîng. Departe, în zare, printre aburii luncii, abia se poate zări malul celălalt al Oltului. Tot peisajul este încremenit în tăcere, ca şi acum aproape un mileniu, cînd au sosit pe aceste meleaguri cîţiva ucenici ai cuviosului Nicodim cel Sfinţit de la Tismana. Ei au înfiinţat aici prima sihăstrie cu viaţă de obşte, cum se spune în limbaj mănăstiresc, după tradiţia monahismului athonit. Părintele protosinghel Nichita Paşcan, preot al maicilor care vieţuiesc astăzi la Brâncoveni, îi face reporterului o mărturisire: „Primii sihaştri care s-au aşezat în acest loc au adus cu ei, în chip nevăzut, Duhul Sfînt, ce şi-a făcut sălaş aici. Însă la Brâncoveni, locurile par să-şi fi ales oamenii, mai mult decît oriunde în altă parte, căci la sosirea lor pe aceste meleaguri, sihaştrii au descoperit o istorie mai veche de o mie de ani. În antichitatea păgînă, pe malul Oltului, îşi duceau romanii sarea extrasă de la Ocnele Mari, spre Dunăre”. Dar „Drumul Sării” sau „Calea lui Traian” mai are un nume în amintirile ţăranilor din partea locului: „Drumul Domnului de Rouă”. Legenda spune că un crai sud-dunărean trecea în fiecare noapte pe acest drum, pînă la iubita sa aflată în munţii din nord, dar se întorcea întotdeauna înainte de răsăritul soarelui, fiindcă era alcătuit numai din rouă… O singură dată a întîrziat prea mult şi razele strălucitoare ale zorilor l-au topit chiar pe locul mănăstirii de astăzi! Vocea părintelui protosinghel devine şoptită, ca şi cînd mi-ar dezvălui o mare taină: „Sufletul nevăzut al tînărului, înghiţit de pămîntul acestor meleaguri împreună cu iubirea sa de rouă, au fost călcate în picioare de copitele hoardelor barbare, în veacurile ce au urmat. Aceeaşi soartă a avut-o şi primul schit ridicat aici de ucenicii Sfîntului Nicodim de la Tismana. De aceea, la noi se spune că heleşteul din spatele mănăstirii izvorăşte din lacrimile sale, iar seara, după vecernie, dacă stai pe mal şi asculţi atent, poţi auzi o tînguire stinsă ce le înduioşează pe tinerele maici… De atunci, de jur împrejur, aici creşte iarba amară numită brîncă, de la care s-ar fi tras şi numele locului, adică Brâncoveni. Dar Duhul Sfînt nu a mai părăsit niciodată meleagurile astea!” - exclamă părintele, uitîndu-se adînc în ochii reporterului.

Izvorul Tămăduitor

Pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în care este desenată Ţara Românească de la începutul secolului al XVII-lea, satul Brâncoveni apare menţionat ca tîrg ce făcea parte din fostul judeţ Romanaţi. Alături este pictată miniatura mănăstirii. Cu un exemplar al acestei hărţi în mînă, călătorul străin Paul de Alep va vizita, puţin după jumătatea aceluiaşi veac, întreaga Valahie, trecînd şi pe la Brâncoveni, despre care află lucruri uimitoare, pe care le povesteşte cu însufleţire creştină. spre a fi ferite de uitare. Părintele Nichita a citit însemnările sale şi mă ajută să înţeleg istoria locului: „Schitul ridicat prima oară aici a fost transformat în scrum de vreo patru ori, atît de tătari, cît şi de turci, însă a fost refăcut de fiecare dată, supravieţuind pînă spre sfîrşitul secolului al XV-lea. Ulterior, puternica şi influenta ramură a boierilor Craioveşti, care hotăra soarta ţării în acele vremuri, a transformat lăcaşul într-o mănăstire bogată, înzestrînd-o cu multe averi şi adăugînd numeroase danii. A fost cea dintîi perioadă de prosperitate din istoria de şase ori seculară a aşezămîntului, urmată de încă o paragină datorată căderii în dizgraţie domnească a familiei Craioveştilor.” Cîteva decenii mai tîrziu, pe Scaunul Domnesc al Ţării Româneşti se urcă, la 53 de ani, Matei Basarab. Domnitorul şi rudele sale vor deveni a treia generaţie de ctitori. Familia domnească a refăcut întreaga mănăstire din temelii, fortificînd-o ca pe o adevărată cetate. Tot atunci a fost construită şi prima Curte Domnească din incinta aşezămîntului, din care se mai păstrează cîteva vestigii pînă în ziua de azi. Tradiţia locală spune că Matei Basarab a hotărît refacerea mănăstirii în urma vindecării sale miraculoase cu apa unui izvor tămăduitor, ce curge chiar şi în zilele noastre. Legenda consemnată de Paul de Alep povesteşte că, într-o zi de primăvară, Vodă a plecat în plimbare prin pădurea de la marginea luncii Oltului. Domnitorul era însoţit de Dună Pietrarul, omul său de încredere şi martor al minunii petrecute… „Culegînd flori de brîncă şi umplîndu-se de tină pe mîini, a mers de s-a spălat în apa izvorului. Şi ştergîndu-se cu sangulia (batista – nota noastră), pe dată a băgat de seamă că bubele ce avea de multă vreme se vindecaseră ca prin minune.” Acest fragment din Paul de Alep este dăltuit pe o placă, aşezată pe partea dinspre răsărit a micii incinte de zid ce împrejmuieşte izvorul. Părintele Nichita se închină şi îi spune reporterului emoţionat: „Măicuţele de astăzi cred că Izvorul Tămăduitor aflat aici, în livada mănăstirii, a fost deschis prin rugăciunile Milostivei Fecioare Maria, ca urmare a îndelungilor osteneli duhovniceşti săvîrşite de primii sihaştri aşezaţi pe aceste locuri. Aceasta este şi dovada, pentru cei mai slabi de credinţă, că Duhul Sfînt nu s-a mai clintit de aici niciodată. De la Matei Basarab încoace, atît cît ştim noi, un şir nesfîrşit de pelerini a poposit la izvor, rugîndu-se şi bînd apa sfinţită ce nu a lăsat pe nimeni nevindecat, nici măcar o singură dată.”

Lungul drum al veacurilor apuse

La fiecare Sfîntă Liturghie, săvîrşită zilnic în biserica mănăstirii, este pomenit un lung pomelnic al ctitorilor, binefăcătorilor şi ocrotitorilor lăcaşului mult încercat de vînturile şi valurile istoriei. Ultima mare generaţie de ctitori ai aşezămîntului mănăstiresc este pictată în tabloul votiv din naosul bisericii. Sfîntul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, cel care a renovat şi lărgit întregul ansamblu arhitectural, în forma pe care o cunoaştem astăzi, stă nemişcat, de aproape trei veacuri, în fresca luminoasă de pe perete şi priveşte în jos, către mormintele părinţilor săi, peste care sînt aşternute două lespezi de piatră albă. În fiecare an, pe 16 august, a doua zi după marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, cînd este şi hramul Bisericii Domneşti, se face pomenirea fericitului ctitor, împreună cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache, ce şi-au pierdut capetele la Stambul, în faţa sultanului, ca preţ al păstrării dreptei credinţe strămoşeşti de care au refuzat să se lepede. Maicile tinere povestesc cutremurate că, în acea zi din an, de fiecare dată, în timpul slujbei de pomenire, chipul martirului din frescă se înseninează uimitor, cuprins de o suprafirească bucurie! Dar acelaşi chip, în ultimele trei veacuri, s-a întristat de mai multe ori, cînd a fost martor mut al repetatelor devastări petrecute în cuprinsul aşezămîntului, pînă în apropierea timpurilor moderne. Însă toate acestea păreau să nu fie de ajuns pentru marea răbdare a Celui de Sus… Ultima încercare a fost era prigoanei comuniste, ce a pustiit îndelungată vreme locul şi împrejurimile. În aprilie 1960, cînd porţile mănăstirii se închideau pentru ultima oară, în urma nemilosului Decret 410, care hotăra evacuarea mai multor lăcaşuri de cult din întreaga ţară, Eufrosina Stanciu, maica stareţă de acum, nici măcar nu se născuse. Ea a păşit pentru prima dată în mănăstirea de aici imediat după Revoluţia din 1989. Paragina pe care a descoperit-o era de nepovestit. În doar trei decenii, totul devenise aproape o ruină! În biserica mare ploua prin acoperişul spart, iar chiliile şi acareturile erau pline de lilieci şi şobolani. Osuarul, ca şi vechiul cimitir, fuseseră profanate. Osemintele monahale, dezgropate din locurile de veci în care odihneau de sute de ani, fuseseră înghesuite de-a valma în saci întregi. „M-am aşezat pe iarbă, împreună cu alte surori – povesteşte, astăzi, maica stareţă, care nu a împlinit 40 de ani – şi am început toate să plîngem încet, gîndindu-ne la timpurile trecute ale sfintei Ctitorii Domneşti!” Aşa a început cea de a şaptea înviere a mănăstirii Brâncoveni din propria sa pulbere. Osemintele au fost reînhumate cu slujbă, candela aprinsă în biserică din nou, iar viaţa de obşte s-a înfiripat treptat, pe măsura restaurărilor, pînă la sfinţirea din 2 decembrie 1998, zi în care icoana Maicii Domnului, care stătuse cuminte într-o strană din stînga altarului, timp de treizeci de ani, a devenit, cu putere de la Dumnezeu, Icoană Făcătoare de minuni! „Atunci am ştiut – oftează maica stareţă, cu lacrimi în ochi – că Duhul Sfînt nu s-a clintit niciodată de aici, aşa cum spune părintele protosinghel, şi că va rămîne pe aceste meleaguri pînă la sfîrşitul timpului.”

Vecerniile la Brâncoveni

În fiecare zi, spre asfinţit, toaca începe să bată în curtea interioară a mănăstirii. În sunetele lemnului de nuc, lovit cu ciocănelul, spre veşnica pomenire a baterii Mîntuitorului în cuie pe Sfînta Cruce, începe un adevărat pelerinaj al umbrelor tinere. Miresele lui Hristos, cu talia subţire, ca nişte lebede negre, răsar din toate colţurile aşezămîntului şi păşesc uşor legănat spre biserica mai veche de şase veacuri. Ele se înşiruie pe tăcute de-a lungul stranelor. Altele se ghemuiesc în cîte un colţ, îngenunchiate. Multe rămîn în pridvorul de piatră, lîngă crucea lui Popa Şapcă, legendarul paşoptist ce este îngropat chiar acolo. Cele din urmă se aşează pe iarbă, printre tufele de flori, sau înmărmuresc lîngă zidul exterior al bisericii, cu o mînă lipită de piatra rece. Cele două clopote mari din turn îşi răspîndesc dangătele peste lunca Oltului. Oriunde s-ar afla, în cuprinsul mănăstirii sau în împrejurimi, maicile care nu au putut veni la slujbă se opresc din treabă, se întorc cu faţa spre răsărit şi se închină. Cît timp durează vecernia, pe chipul fiecărei măicuţe tinere pare să se aşeze o fericită întristare. Au părăsit lumea, cu bucuriile ei deşarte, repede trecătoare, alegînd să-şi ofilească tinereţea sub veşmintele cernite, în numele sfintei iubiri pentru un singur Mire. Sufletele monahilor ce şi-au găsit liniştea de veci participă în chip nevăzut la fiecare slujbă. La mănăstirea Brâncoveni, după mai bine de şase veacuri, este linişte şi pace duhovnicească deplină. Într-adevăr, oamenii şi locurile au un destin comun!