Oamenii de știință știu de un secol că a existat o extincție globală a animalelor de mari dimensiuni aproximativ în același timp cu răspândirea oamenilor în întreaga lume. Dar sunt cele cele două evenimente legate?, se întreabă BBC într-un amplu material de analiză publicat săptămâna trecută.

Câte milioane de specii sunt astăzi pe planetă?

Ar putea exista nu mai puțin de zece milioane de specii pe planetă astăzi, un număr imens. Dacă însă vor fi adăugate toate speciile complexe care au trăit vreodată, unii biologi cred că se va ajunge la cifra de cinci miliarde. Estimarea duce la o concluzie uimitoare: nu mai puțin de 99% dintre specii nu se mai află printre noi, fiind împinse la extincție. Și mai multe specii se alătură celor dispărute în fiecare an. Mulți cercetători cred că trăim un episod de extincție rapidă, la o scară care a fost văzută numai de cinci ori în ultima jumătate de miliard de ani. Ei numesc episodul curent ca fiind cea de-a șasea extincție în masă - ceea ce înseamnă un declin amplu, global, pentru o mare varietate de specii într-o perioadă relativ scurtă de timp - și tind să fie de acord că oamenii sunt principala cauză.

Vânatul și pescuitul excesiv și pierderea habitatului provocată de om aduc multe specii în pragul extincției. De fapt, oamenii au schimbat planeta atât de mult încât unii geologi sugerează că am intrat într-o nouă fază a istoriei planetei, o epocă pe care o numesc ''Antropocen''. Se estimează că până în 2100 oamenii vor provoca extincția a până la jumătate din speciile existente astăzi pe Terra.

Pentru că această extincție se derulează în prezent, este relativ ușor pentru oamenii de știință să studieze factorul determinant din spatele ei. Dar cum se poate stabili ce a provocat extincții în masă care s-au petrecut cu multă vreme în urmă? Pentru a face acest lucru sunt analizate dovezile adunate de arheologi, paleontologi, geologi și alți oameni de știință. Problema este însă că acești oameni de știință nu sunt mereu de acord unii cu alții, nici măcar în ceea ce privește cea mai recentă extincție.

Pe lângă cele cinci sau șase extincții în masă au existat și mai multe extincții mai mici. Una dintre aceste mini-extincții s-a întâmplat spre sfârșitul Pleistocenului, în urmă cu câteva zeci de mii de ani. Aceasta este numită uneori extincția ''megafaunei'' pentru că a afectat în special animalele de mari dimensiuni. Motivul pentru care aceasta s-a produs este, încă, un subiect de dispută printre oamenii de știință. Problema în a desluși motivul extincției megafaunei din Pleistocen este că dovezile sunt sumare, ceea ce a dus la o dezbatere prelungită printre oamenii de știință privind modul în care acestea pot fi interpretate cel mai bine.

Cea mai populară explicaţie: de vină este clima!

Pentru a complica lucrurile și mai mult, extincțiile din Pleistocen care au avut loc în unele zone ale lumii par să se fi produs într-un ritm mult mai redus decât în alte zone, iar nivelurile activității umane și condițiile de mediu diferă și ele. Una dintre explicațiile cele mai populare pentru aceste extincții este aceea că ea a fost cauzată de schimbarea climei. Planeta tocmai ieșea din ultima eră glaciară atunci când au început extincțiile. Temperatura globală a crescut cu circa șase grade Celsius, o schimbare care a afectat în principal animalele mai mari. Pe lângă acest lucru, se crede că în acea perioadă clima era mult mai schimbătoare, cu treceri bruște de la o vreme foarte umedă la una foarte secetoasă. Acest lucru este posibil să fi exacerbat extincția megafaunei. Întrucât mamiferele din era glaciară aveau o blană groasă, acestora le-ar fi fost foarte greu să se adapteze la o climă în schimbare.

Cealaltă principală școală de gândire îi acuză pe oameni pentru dispariția megafaunei din era glaciară. Acesta este ipoteza vânătorii, care a apărut în anii 1870, după ce s-a descoperit că mamuții și oamenii au coexistat. Totuși, dovezile de dată mai recentă indică faptul că extincțiile din Eurasia au avut loc într-o perioadă prea lungă de timp pentru ca vânatul excesiv să fie principala cauză. În acest punct, începe să apară un dezacord în ceea ce privește motivul extincției.

Pentru a face lucrurile și mai complicate, posibilele cauze ale extincției nu se opresc la schimbarea climei și la vânatul excesiv. Alții cred că bolile contagioase și mortale - ai căror purtători au fost oamenii sau animalele lor - este posibil să fi fost principalul responsabil. Așa că se pune întrebarea - cine are dreptate?

În prezent, există unii cercetători care cred că vânatul excesiv ar putea fi principala cauză pentru extincția megafaunei americane și australiene. Teoria a devenit faimoasă în ultima parte a anilor '60 prin publicarea lucrărilor lui Paul S. Martin, om de știință în cadrul Universității din Arizona. Este în general acceptat faptul că vânatul excesiv este principala cauză a extincțiilor din Australia și Noua Zeelandă. Clima din regiune la momentul extincțiilor era în mare parte la fel ca și astăzi, iar speciile care trăiau atunci erau adaptate condițiilor de ariditate.

Dovezile științifice arată că atunci când oamenii au migrat în zonă au vânat cu ușurință fauna nativă. Animalele indigene nu mai văzuseră oameni până atunci și nu mai avuseseră de-a face cu tacticile lor de vânătoare. Mediul arid era și unul susceptibil să favorizeze incendiile, iar primii oameni din regiune este posibil să fi dat foc la zone vaste de habitat, contribuind la declinul speciilor native. Totuși, în alte părți ale lumii nu este la fel de clar că vânatul excesiv poate explica extincția megafaunei, notează BBC. ''Schimbări semnificative ale climei au avut loc chiar în momentul în care primii oameni ajungeau pe continente, ceea ce face dificil de stabilit ce factor a contat cel mai mult în extincția megafaunei'', a explicat adeptul teoriei vânatului excesiv Gary Haynes, de la Universitatea Nevada din Reno.

Oamenii, nu neapărat responsabili... Teorii contradictorii

Unii oameni de știință atrag atenția asupra faptului că această ipoteză nu poate fi aplicată fără probleme unei zone precum America de Nord. De exemplu, s-au găsit foarte puține situri în cele două Americi care să demonstreze că oamenii sunt responsabili pentru uciderea unui mare număr de animale. De fapt, unele studii indică faptul că doar două specii din așa-numita megafaună au fost vânate extensiv în America de Nord: mamuții și mastodonții. Mai mult, în timpul perioadei extincțiilor din era glaciară din America de Nord se crede că populația umană era prea redusă pentru a provoca un fenomen atât de amplu, iar oamenii acelor vremuri nu aveau armele necesare pentru a ucide mamifere uriașe în număr mare.

Unul dintre cei mai mari critici ai ipotezei vânatului excesiv, David Meltzer, din cadrul Universității sudice metodiste din Dallas, Texas, crede că nu există suficiente dovezi pentru a arăta că oamenii sunt responsabili pentru extincțiile din era glaciară pe teritoriul Americii. Într-un studiu din 2015, Meltzer a alocat 25 de pagini unei tentative de a distruge teoria vânatului excesiv dovedind netemeinicia unora dintre date. De exemplu, arată el, din cele 32 de specii de mamifere din cadrul megafaunei care trăiau în America de Nord, nouă au supraviețuit, ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple în conformitate cu teoria vânatului excesiv.

De ce ar fi vânat excesiv oamenii 23 de specii dar nu și pe celelalte nouă? Și de ce ar fi vânat unele specii până la extincție, când animale din alte specii, care erau mai numeroase, ar fi fost mai ușor de găsit? Apărătorii teoriei vânatului excesiv au sărit însă în apărarea ipotezei, încercând să demonteze aceste argumente. În 2007, Haynes scria că argumentele împotriva teoriei vânatului excesiv provin ''din ignoranță, bazându-se pe cunoștințe incomplete, opinii bazate pe prejudecăți sau pe prezentarea falsă a faptelor''. El susține că doar pentru că nu există dovezi puternice pentru teoria vânatului excesiv nu se poate afirma că aceasta nu se adevărată. Ideea sa invocă o vorbă larg utilizată în știință: o lipsă de dovezi nu trebuie luată drept o dovadă a lipsei.

Făcând o analogie surprinzătoare, el a făcut o referire la speculațiile cu privire la existența lui Bigfoot. Există o lipsă de dovezi privind rămășițele care s-au descoperit de la această creatură. Dar acest lucru nu este echivalent, vorbind în sens literal, cu a spune că există dovezi că Bigfoot nu există. Într-un mod similar, el a argumentat că este posibil să nu existe dovezi că oamenii au vânat o mare varietate de mamifere mari, precizând însă că această lipsă nu ar trebui să fie confundată cu dovada că ei nu au făcut un astfel de lucru și că un astfel de tip de vânătoare nu a avut un impact mai mare decât schimbarea climei în extincția megafaunei. ''Le acord mai multă greutate oamenilor'', a spus Haynes, deși recunoaște că schimbarea climei este posibil să fi jucat un rol. ''Nu poate fi contestat că schimbările climei și ale vegetației au fost dificile pentru populațiile megafaunei, atât la nivel regional, cât și continental'', a spus el. ''Dar dispariția inexorabilă a atât de multor mamifere mari pe diferite continente, simultan cu răspândirea extinsă a lui Homo Sapiens pe aceste continente, este o dovadă circumstanțială suficientă pentru a mă convinge că principalul factor în extincție a fost prezența oamenilor'', a adăugat omul de știință.

Gary Haynes nu este singurul om de știință care crede cu convingere în teoria vânatului excesiv. Todd Surovell, un arheolog de la Universitatea Wyoming din Laramie, este și el un adept al acesteia. El atrage atenția asupra puternicei corelații dintre sosirea oamenilor în diferite zone și valurile de extincție care au urmat.

Surovell susține și el că nu există suficiente dovezi pentru a susține teoria impactului schimbării climei ca factor determinant în extincția megafaunei. ''Nu avem cazuri clare de extincții pe scară largă ale unor unor animale în absența oamenilor. Mamuții, de exemplu, au supraviețuit până în Holocen (perioadă geologică care a început acum 11.700 de ani, cca. 9700 î.Hr., și continuă până în prezent) pe insule oceanice pe care nu au ajuns oamenii. Dacă nu cumva schimbarea climei a urmărit la perfecție colonizarea umană globală, ea nu poate explica extincțiile în locuri diferite și în momente diferite'', a apreciat Surovell.

De asemenea, Haynes se întreabă cum ar putea fi schimbarea climei singura responsabilă pentru extincția megafaunei când ''atât de multe dintre speciile dispărute au supraviețuit în ultimele două până la trei milioane de ani unor schimbări ale climei care nu par foarte diferite de cea în care s-a produs extincția''. ''O altă problemă cu ipoteza schimbării climei este că unele extincții par să se fi produs când nu aveau loc astfel de fenomene'', a spus el.

Ross Barnett, un expert în extincțiile din Pleistocen din cadrul Universității din Copenhaga, Danemarca, este de acord cu Gary Haines. ''Tranziția de la Pleistocen la Holocen nu a fost fundamental diferită de multe dintre schimbările de la o perioadă glaciară la una interglaciară - cu excepția faptului că oamenii se aflau acolo'', a spus el.

Alți cercetători au însă o opinie diferită. ''Simplul fapt de a arăta problemele cu argumentul schimbării climatice nu dovedește că oamenii trebuie să fi fost principalii responsabili'', a spus Tony Stuart, un expert în extincția megafaunei din cadrul Universității Durham, din Marea Britanie. Stuart spune totuși că, în opinia sa, teoria schimbării climei nu este una clar definită și că ''mai sunt multe de făcut pentru a determina dacă s-a întâmplat ceva unic în ultima perioadă glaciară''.

Există însă și experți care cred că nici teoria vânatului excesiv, nici cea a schimbării climei nu sunt corecte. Teoria bolii, propusă de Ross MacPhee și Preston Marx, susține că o ''superboală'' a fost transmisă mamiferelor native de oamenii care au migrat sau de câinii pe care îi aveau cu ei. Această boală ar fi afectat în special mamiferele cele mai mari, susțin adepții teoriei, întrucât speciile mai mici sunt mai rezistente datorită populației mai mari și perioadei de gestație mai scurte.

Pentru ca o astfel de boală să fi dus la dispariția atât de multor specii trebuie să fi întrunit mai multe condiții. Prima este ca germenii bolii să fi putut exista în afara corpului gazdei, ca boala să fie puternic contagioasă, să fie capabilă să infecteze multe specii și să provoace moartea a cel puțin 50% din organismele infectate. Cum ipoteza nu are multe dovezi pentru a o susține, ea este privită de mulți ca o cauză principală improbabilă pentru provocarea extincțiilor din era glaciară.

Analizând argumentele pro și contra diverselor teorii pentru explicarea extincțiilor megafaunei, nu poți să nu te întrebi cât din această dezbatere se datorează diferențelor de opinie și cât ideologiilor opuse, apreciază autorul articolului publicat de BBC. ''Există o puternică rezistență filosofică la ideea că vânătorii-culegători preindustriali nu erau conservaționiști', a spus Haynes. Todd Surovell este de părere că diferitele dispute alimentează o stare de conflict între cercetători. ''Este greșit în special să treci mai departe ca și cum problema ar fi fost rezolvată'', a afirmat el. Cercetătorul are impresia că acest lucru ''sufocă investigațiile noi și descurajează punctele de vedere alternative''.

Este posibil ca extincțiile să fi fost provocate atât de schimbarea climei, cât și de vânatul excesiv? Acesta pare să fie cazul unora dintre extincțiile târzii ale megafaunei din Pleistocen în unele părți ale lumii - în special în Asia de Sud-Est -, așa că este posibil ca o combinație a acestor factori să fi adus sfârșitul megafaunei și în alte zone. ''Este posibil să nu existe o explicație unică pentru fiecare extincție în parte'', a spus Surovell.

Stuart consideră că problema este departe de a fi rezolvată. ''Acestea sunt chestiuni foarte complexe și dovezile sunt inadecvate pentru cele mai multe regiuni ale lumii, inclusiv America de Nord. Așa că până la urmă se ajunge la modul în care interpretezi dovezile disponibile. Opinia mea este că e cu totul prematur să ajungem la concluzii definitive, dat fiind stadiul prezent al cunoștințelor noastre'', a afirmat cercetătorul. Surovell este și el de acord cu acest argument. ''Vedem cu toții aceleași dovezi, dar le interpretăm în moduri diferite'', a declarat el.

Este posibil ca misterul care înconjoară cauza extincției din ultima eră glaciară să nu fi fost rezolvat încă, dar extincțiile în masă prezente au fost cauzate în mod incontestabil de oameni, scrie BBC. Dat fiind că și în prezent clima se schimbă rapid și că activitățile distructive pentru mediu ale oamenilor continuă neabătute, poate că oamenii de știință experți în Pleistocen vor ajunge în cele din urmă la consensul că acești factori combinați sunt cei care împing la extincție numeroase specii, conchide articolul BBC.