Împing cu grijă uşa cu urme de grăsime umană în zona clanţei, mă strecor în spaţiul trist al unei „Poşte Române” de cartier, mă îndrept spre ghişeul de unde se iţeşte un cap cărunt prost vopsit şi mă aşez la coada formată dintr-o singură persoană, şoptindu-mi în sinea mea: „De data asta n-am să mă enervez. Am să fiu cât se poate de zen şi o să fie OK”. Trag în piept, cu multă speranţă, aerul stătut. „Nu pot să stau prea mult”, îmi zic. „Este o singură persoană”. Şi mă pun pe aşteptat. Mai întâi străbat cu privirea pereţii înalţi, derutant de goi şi murdari, pe care, odată, au fost lipite fel de fel de afişe şi anunţuri. Plec apoi într-o călătorie vizuală de-a lungul rafturilor de sticlă, golite de conţinut. Din loc în loc, printre urmele de lipici care au prezentat, la un moment, alte produse, atârnă câte o vedere sau câte o felicitare (oare cine mai cumpără aşa ceva?), câteva exemplare de cărţi bisericeşti (?) şi inevitabilul sudoku. Trecuseră deja vreo şapte minute şi răbdarea începea să-şi întindă picioarele amorţite. Îmi iau pulsul, mă uit spre angajata Poştei. Pare că face treabă, căci se aude ceva trebăluială de sub ghişeu. Îmi plimb din nou privirea şi constat cu şi mai multă tristeţe goliciunea apăsătoare. Ghişeul fierbea sub bubuiturile ştampilei. “Dacă ştampilează, înseamnă că se apropie de final”, mă gândesc cu speranţa condamnatului. Mă uit la persoana din faţă şi constat că se gândea la acelaşi lucru. Schimbăm priviri complice şi aşteptăm în continuare, cuminţi, în linişte. Nu se întâmplă nimic preţ de alte câteva minute. Mă uit la ceas, trecuseră 16 minute preţioase din viaţa mea. Îmi zic: „hai să mai aştept până la şi 20”. Se face şi 20, îmi iau inima în dinţi, îmi dreg glasul şi o întreb dacă ne poate ajuta şi pe noi, dat fiind faptul că suntem singurele persoane din Poştă şi stăm de 20 de minute. Capetele de la celelalte trei ghişee se opresc şi se ridică puţin, luate de valul atenţiei brusc captate. Din dreptul nostru răzbate un ton ridicat “Nu vedeţi că am treabă? Aşteptaţi!” şi, bombănind ceva, îşi vede de trântit ştampile. Mă apucă, inevitabil, dracii, îmi creşte tensiunea, în pragul infarctului mă pregătesc pentru o nouă şarjă de ţipete la Poştă, îmi jur, din nou, că este ultima oară când mai folosesc serviciile colosului cu picioare de lut şi cu angajaţi ineficienţi şi nesimţiţi… Şi toate astea în picioare, în aerul stătut al instituţiei de stat ai cărei angajaţi sunt plătiţi şi din banii mei.

Probabil că vă este extrem de familiară această atmosferă - nervii şi comportamentul angajatelor Poştei Române. Ca să nu credeţi că inventez, Poşta la care mă refer este cea de pe bulevardul Mamaia, iar doamna la care mă refer este cea de la ghişeul din dreapta cum intri. Dacă locuiţi în cartier şi aţi avut nenorocul să ridicaţi/puneţi ceva la operatorul de stat, sigur aţi dat de ea. Trebuia concediată demult, dar, dacă ar fi fost dată afară, ea şi altele ca ea, Poșta Română nu s-ar mai fi putut lăuda că este cel mai mare angajator din economia românească, aşa cum a făcut-o vineri, prin vocea lui Alexandru Petrescu, directorul general al Poștei Române. Tot el explică însă faptul că operatorul trebuie să „devină un angajator profitabil pe termen lung și să genereze siguranță salariaților și clienților”. Din postura de clienţi, ne bucură faptul că directorul respectivei instituţii este conştient de lipsurile mamutului pe care îl conduce. În ce priveşte generarea de siguranţă şi, eventual, credibilitate, şi-au pierdut-o iremediabil, din punctul meu de vedere. Al clientului, adicătelea.

Cu un sistem învechit, şi uman, şi material, găurită de tunuri date de băieţii deştepţi şi mai puţin deştepţi, implicată în scandaluri şi chiar dosare penale, Poşta nu a putut implementa proiectele viitorului, spune oficialul. Corect, spunem noi. Potrivit acestuia, „în ultimul an, compania a accelerat mai multe proiecte care să acopere segmente de piață generatoare de profit, în contextul unui declin natural al poștei tradiționale. Acestea nu pot fi implementate rapid și eficient în condițiile unei lipse acute a investițiilor în ultimii 10 ani, în special în tehnologie. În acest moment, Poșta Română este obligată să dezvolte produse și servicii performante simultan cu implementarea unui sistem informatic nou și cu modernizarea unităților poștale. Sarcina este una dificilă și necesită un nivel confortabil de capitalizare. Poșta Română nu este un elefant bătrân căruia trebuie „să-i fie curmată suferința”, așa cum unii, mai grăbiți, susțin. Poșta Română este o companie care, în ciuda multor decizii proaste luate de-a lungul timpului, a lipsei de interes și a unui management, de prea multe ori, ineficient, mai are multe de spus”, a arătat directorul general al instituției.

Îi apreciem entuziasmul şi îi urăm mult succes în nobila misiune de resuscitare pe care şi-a asumat-o şi, cu cealaltă mână, formăm numărul unei firme de curierat.

La mulţi ani de Ziua Poştei Române!