În aceste zile am tot vorbit despre partide sau lideri politici, dar n-am făcut nici un comentariu pe tema noului parlament. Nu cunoaştem decît o mică parte dintre cei nou intraţi, în schimb aproape toată lumea a aflat cele cîteva nume sonore care au dispărut de pe firmament. Eu m-aş încumeta să fac o scurtă recapitulare a acestei instituţii din ce în ce mai controversate.

Între 1990 şi 1992, după primele alegeri libere din România postcomunistă, am avut cel mai catastrofal parlament, dintre toate cîte au existat pînă acum. Printre senatorii şi deputaţii de atunci se strecuraseră, beneficiind de atmosfera confuză care domnea în ţară, zeci de foşti securişti, ca Ilie Merce, de pildă, sau Marcu Tudor, fratele lui Corneliu Vadim Tudor. Ei, ca şi alţi cîţiva, aveau să fie daţi în vileag abia peste un deceniu. Însă la acea epocă toate partidele aveau membri cu trecut pătat, iar acest fenoment se reflecta şi în parlament.

Între 1992 şi 1996, în prima legislatură completă de după adoptarea noii Constituţii, aceşti „dalmaţieni” s-au mai rărit, dar au rămas destui activişti ai fostului PCR. Senatorii şi deputaţii continuau să fie cam stîngaci, din lipsa unui exerciţiu democratic autentic. România încă nu devenise un stat de drept, în adevăratul înţeles al cuvîntului, iar limba română pe care parlamentarii o foloseau în discursuri suferea vădit, fie stilistic, fie chiar gramatical…

În legislatura dintre 1996 si 2000, Camera Deputaţilor şi Senatul s-au mai „aerisit” niţel. Atunci au apărut în prim plan cîteva nume noi, dar nu toţi au supravieţuit, din punct de vedere politic, pînă astăzi. Datorită alternanţei de putere care se petrecuse după alegerile din acea perioadă, dezbaterile de idei s-au înviorat şi parlamentul a devenit ceva mai interesant.

Cel mai stabil parlament de pînă acum, dar şi cel mai monoton, a fost cel dominat de PSD, în perioada 2000-2004. Atunci s-au făcut primii paşi decisivi către Uniunea Europeană şi NATO. Începînd din acei ani au pătruns şi tinerii în politică, anume cei pe care îi vedem astăzi foarte des la televizor. Din 2004 şi pînă la ultimele alegeri, am avut de-a face cu o viaţă parlamentară mult mai palpitantă, din cauza conflictelor provocate de Traian Băsescu. Cu toate acestea, clasa politică autohtonă, aşa cum era ea reprezentată în parlament, s-a primenit destul de mult, însă nu suficient.

După cîte îmi dau seama, pînă în clipa de faţă, recentele alegeri au produs o primă curăţenie generală, în Camera Deputaţilor şi la Senat. În pofida inconvenientelor votului uninominal, am scăpat de Partidul România Mare şi de cîţiva „dinozauri” precum Adrian Păunescu, Ioan Talpeş sau Corneliu Vadim Tudor. Nu ştiu dacă Elena Udrea sau Cristian Ţopescu, să zicem, vor purta polemici de idei, dar viaţa politică din noul parlament va avea o latură mondenă mult mai agreabilă. Măcar cu atît ne-am ales! Punct.