„Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”, spune un vechi proverb românesc, pe care mulţi l-au uitat sau a cărui însemnătate nu o cunosc. Mai mult decât atât, mulţi dintre cei care au în familie vârstnici îi abandonează sau încearcă să se lepede de ei, în loc să-i preţuiască şi să se bucure de sfaturile şi poveştile lor. Este şi cazul unor bătrâni care locuiesc de ani de zile în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Poarta Albă, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului Constanţa. Ajunşi la vârste înaintate, lipsiţi de putere şi bolnavi, ei au devenit o povară pentru familii şi îşi duc zilele cu ochii înlăcrimaţi, aţintiţi asupra porţii, aşteptând să apară în prag cineva drag: copiii, nepoţii sau fraţii. Dar timpul se scurge, iar ei aşteaptă uneori în zadar. Împovăraţi de ani şi neputincioşi, lor nu le-au mai rămas decât amintirile, unele vesele, altele triste, dar adânc întipărite în minte.

„UNDE-I MAI BINE CA AICI?” În azilul din Poarta Albă îşi duc traiul 102 bătrâni, cu vârste cuprinse între 60 şi 98 de ani. Mulţi au fost oameni ai străzii, care nu au avut niciodată un acoperiş deasupra capului. Nu ştiau dacă a doua zi vor avea ce mânca sau dacă vor mai fi în viaţă. Unul dintre ei este Petrică Marcu, de 60 de ani, care a ajuns în stradă după ce a pierdut tot în viaţă, şi familia, şi casa. Ani la rând a trăit doar din mila oamenilor care-l întâlneau. Dar nu era suficient doar să aibă ce mânca. În iernile friguroase, din cauza faptului că nu avea unde să se adăpostească, a suferit mai multe degerături care i-au afectat grav piciorul stâng. Pentru a-i salva viaţa, medicii nu au avut încotro şi i-au amputat membrul inferior. Impresionaţi de suferinţa lui, doctorii au solicitat ca bărbatul să ajungă în centru, iar de atunci au trecut aproape patru ani. Era bolnav, subnutrit, murdar şi trist când a păşit pentru prima oară în locul care acum îi este cămin, dar acum şi-a revenit. La început nu se putea acomoda şi spunea că ar vrea să-şi reia viaţa pe stradă. Îi era greu să se supună unor reguli, dar, cu timpul, s-a obişnuit. Iar în prezent nu îşi mai doreşte să părăsească centrul, după cum spune chiar bărbatul: „unde-i mai bine ca aici?”.

A MURIT DE DORUL COPIILOR Dacă unii sunt conştienţi că nu or să-şi mai vadă niciodată familia, alţii trăiesc mereu cu speranţa în suflet că cineva drag îi va căuta şi îi va vizita. „Era un bătrân care a murit de dorul copiilor. În fiecare zi stătea pe scările centrului şi plângea aşteptându-i. Îi iubea foarte mult, dar copiii uitaseră de el”, a mărturisit şeful centrului, Nicoleta Vădineanu. Şi bătrâna Maria Moldoveanu, de 87 de ani, trăieşte de zece ani la azil. A venit din proprie iniţiativă, fără să ceară sfatul cuiva. „Nu am vrut să fiu o povară pentru nimeni. Am avut un singur băiat, care a murit. Am hotărât să vin la azil, după ce am pierdut casa. Mai întâi am locuit la fosta mea noră, doi ani, dar apoi m-am gândit că nu trebuie să deranjez pe nimeni. Şi a fost o decizie bună, pentru că aici îmi este foarte bine”, a povestit femeia. Acum, ea păstrează cu sfinţenie pozele celor dragi pe noptiera din cameră. Ştie că nu va primi vizite prea curând, poate doar de sărbători. Dar, până atunci, nu are decât de aşteptat.

OAMENI CU SUFLET MARE, ALĂTURI DE BĂTRÂNI Dar până să le calce pragul cei dragi, preoţii de la parohia Sf. Mare Mucenic Mina din Constanţa, alături de credincioşi, au fost să-i viziteze ieri şi să le spună vorbe duioase. Şi nu s-au dus cu mâinile goale. Cu ajutorul enoriaşilor, ei au cumpărat alimente şi produse de igienă care să le folosească bătrânilor. Ele au fost binevenite, mai ales că şi nevoile lor sunt multe, iar bugetul - limitat. Vârstnicii i-au întâmpinat cu lacrimi în ochi, bucuroşi fiind de prezenţa şi de gândurile lor bune. Acţiunea caritabilă face parte din „Caravana Sf. Mina”, program prin care oameni cu suflet dau din puţinul lor celor necăjiţi. „Ne bucurăm când vedem că tot mai mulţi credincioşi se gândesc să facă un bine celor aflaţi în suferinţă. Unii dau un leu, alţii o pâine, însă tot ce se donează este binevenit. Majoritatea dintre cei care fac astfel de acte caritabile sunt oameni care ştiu ce sunt neajunsurile, necazul sau neputinţa”, a precizat arhidiaconul Claudiu Banu, de la parohia Sf. Mare Mucenic Mina.