În urmă cu exact o lună, pe 9 aprilie, a împlinit 89 de ani, însă timpul a fost generos cu Remus Alexandrescu, căruia chipul senin nu-i trădează vârsta. Probabil că secretul „tinereţii” care i se oglindeşte pe chip, sfidând, parcă, legile timpului, este dragostea neţărmuită pentru muzică. Timp de 50 de ani, nu a lipsit, niciodată, de la un spectacol de operă, concert simfonic sau recital. Nu de puţine ori, muzicienii i-au dedicat concertele lor, „pentru cel mai fidel admirator”. De asemenea, generaţiile de spectatori care trec pragul Teatrului Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski” sau al Muzeului de Artă, unde au loc concerte camerale ori recitaluri lirice, l-au perceput şi îl percep ca pe un model de meloman, de statornicie întru frumos.

Pentru Remus Alexandrescu, muzica este mai mult decât o pasiune, este o... moştenire de familie. De formaţie economist, Remus Alexandrescu a trăit alături de muzică, descoperind-o firesc, în casa părintească şi în cea a unchiului său, Aurel Alexandrescu, unde s-au născut compozitorul Dragoş Alexandrescu, pianista Ozana Alexandrescu şi regizorul muzical Timuş Alexandrescu. Mai mult, fiul său, Horaţiu Alexandrescu, este un reputat compozitor şi profesor de muzică la Colegiul Naţional de Arte „Regina Maria”.

„NOI SUNTEM MUZICIENI DIN TATĂ ÎN FIU” „De când s-a înfiinţat Opera din Constanţa (n.r.1958), nu am lipsit de la niciun spectacol, fie că a fost caniculă, fie că a fost ger. Consider că mersul la operă constituie singura distracţie pe care o are un intelectual. Noi suntem muzicieni din tată în fiu”, spune melomanul. Acesta îşi aminteşte cu drag de seratele muzicale din casa unchiului său. „De acolo am învăţat eu muzica. Şi unchiul Aurel, deşi era profesor de contabilitate, cânta cu măiestrie la vioară”, îşi aminteşte spectatorul nonagenar.

„MESERIA E MESERIE, IAR PATIMA E PATIMĂ” Întrebat de ce nu a ales o carieră muzicală, ca vărul său, de exemplu, Dragoş Alexandrescu, melomanul a spus: „Meseria e meserie, iar patima e patimă. Eu am ales să fiu economist. Tata a fost economist, la fel şi unchiul meu. În schimb, vărul Dragoş a ales muzica. Dar să ştiţi că şi matematica, pe care eu am ales-o, are muzica ei”.

Despre unchiul său, Aurelian Alexandrescu, nepotul are numai vorbe de bine: „Eu am avut „ghinionul” bun că unchiul îmi era profesor de contabilitate, la Liceul Economic „Carol I”. Era cel mai exigent profesor. Mi-a pus şi nota 3. Nu mă certa, dar îi spunea tatei, iar tata îi spunea mamei. Mama mai bine ne-ar fi dat o palmă decât să ne certe”.

Pe lângă moştenirea de suflet, muzica, Remus Alexandrescu mai are o mare mândrie: faptul că toţi membrii familiei sale au nume speciale. „Singurul nume „comun” era al mamei, Maria, dar era numele Fecioarei Maria. Pe tata, învăţător, îl chema Cezar”.

„Viaţa este foarte scurtă”, este de părere Remus Alexandrescu, astfel încât îi îndeamnă pe tineri să se bucure cât mai mult de ea şi să se înconjoare de lucruri frumoase, care să le asigure seninătate şi longevitate.