Este întrebarea pe care românii – câţi vor mai fi rămas în realitate – şi-o pun tot mai des. Mai ales de când controversele în jurul referendumului de demitere a lui Traian Băsescu se lovesc sistematic de această necunoscută.

Când Ponta s-a întors de la Bruxelles cu cele 11 porunci ale lui Barroso, printre acestea figura şi angajamentul ca referendumul să se organizeze în baza legii care preciza că este necesară o prezenţă majoritară a „alegătorilor înscrişi pe liste”, renunţând la Ordonanţa de Urgenţă pritocită în ideea eliminării acestui barem. Toate documentele vehiculate la acea oră vorbeau despre o cifră de 18 milioane de alegători, rămasă de dinaintea ultimului recensământ. Deşi au trecut mai bine de şase luni de când a fost efectuat, INS-ul s-a declarat incapabil de a furniza o nouă cifră, extrasă din realitatea anului 2011. Cu inima îndoită, dar cu speranţe, USL-iştii au avansat pe acest drum. S-au dezmeticit abia când au văzut că nădejdile lor de a scoate nouă milioane de cetăţeni la vot s-au prăbuşit. Oricât s-a tras de diaspora şi de listele suplimentare, procentul n-a depăşit 47 de procente. Din ce? Din populaţia înregistrată în urmă cu un deceniu, înainte de migraţia masivă în UE! Încet-încet au început să fie avansate evaluări mai apropiate de realitate – care ar fi cu vreo trei milioane mai puţini români. Aşa ar rezulta din scăderea morţilor şi din statisticile MAI-ului, pe baza codului unic al persoanelor. Cifra nu este acceptată însă de Autoritatea Electorală Centrală, care afirmă că nu se poate baza pe altceva decât datele INS. Or, acestea continuă să plutească în ceaţă. Este, deci, previzibil, că reclamaţiile făcute de USL nu prea vor avea efect. Este prea târziu. Jocul s-a încheiat şi regula nu mai poate fi schimbată – vor spune judecătorii de la Curtea Constituţională, aflaţi în faţa celei mai grele decizii de când funcţionează instituţia. Iar întrebarea revine: de ce nu ştim câţi suntem?

Pentru că n-am avut interesul politic. O Românie mai mică cu 3 milioane de locuitori ar implica modificări dramatice în relaţia cu UE şi cu organismele internaţionale. Ar însemna, în primul rând, o reducere drastică a sumelor acordate României pentru politicile de coeziune. Ar însemna compensaţii mai mici pe diferite paliere.

Ar însemna chiar diminuarea numărului de reprezentanţi în organismele internaţionale. Efecte puternice ar fi chiar pe plan intern: nu s-ar mai justifica actuala reprezentare parlamentară. Nu s-ar mai justifica o grămadă de bugete şi subvenţii locale şi regionale. În fine, ar fi un balamuc întreg, de care puterea fostă şi cea actuală s-au ferit cu grijă până la momentul în care una dintre ele a avut nevoie de acest argument în atingerea obiectivului principal: eliminarea lui Băsescu din jocul politic.