ÎNTREBAREA DE 1.000 DE PUNCTE De ce sunt mai scumpe creditele ipotecare în România, față de alte state comunitare? Primul și singurul răspuns al băncilor e că românul este un debitor mai riscant decât neamțul sau polonezul. Dar asta nu e tot. Diferențe între noi și restul sunt multe și mărunte, totul fiind, din păcate, în defavoarea noastră. „De-a lungul istoriei economice post-decembriste au fost două decizii care au marcat masiv piața. Prima a fost naționalizarea valutei, a doua - blocarea administrativă a ROBOR, mutare care a colmatat canalul dobânzilor și l-a afectat pe cel de credit, în ultimii ani. În toamna lui 2008, BNR, după ce a scos toată lichiditatea din piață, a blocat administrativ dobânda ROBOR. Această imixtiune nu a coborât dobânzile, ci doar a creat piețe paralele; practic, aveam mai multe rate pentru același punct de pe curba dobânzilor, fapt care a scurtat maturitatea instrumentelor lichide (finanțare pentru bănci etc. - n.r.)“, explică fostul bancher Lucian Isar. În esență, fără a avea garanția injecțiilor cu lichiditate pe termen lung (la costuri previzibile), băncile au trebuit să-și asigure mai bine riscul (prin scumpirea împrumuturilor).

MULTE ȘI MĂRUNTE Un alt motiv ar fi că dobânzile depozitelor în lei din România sunt decuplate atât de cele din piața interbancară, dar și de costul de intervenție - „Cu cât costurile impuse de politica locală sunt mai mari, cu atât prețurile oferite clientului final sunt pe măsură. BNR ar trebui să refacă acest canal al dobânzilor, micșorând diferența între diferitele categorii de dobândă și cea de intervenție. Practic, dobânda la depozite ar trebui să fie sub cea de intervenție“. Un alt motiv este că facilitățile oferite de banca centrală băncilor nu sunt accesibile decât contra colateral eligibil, iar creditul ipotecar nu face parte din această categorie, explică Isar - „Până și Ungaria a renunțat la această practică. Băncile din România sunt lăsate să se descurce singure când vine vorba de asigurarea necesarului de lichiditate. Totodată, bancherii români au operat, până în 2012, cu un sistem unic de provizionare, diferit de standardele internaționale, care le dezavantaja. Rentabilitatea era mai mică decât a suratelor poloneze, spre exemplu, iar asta se vedea în costurile plătite de consumatorul final“.