Pe vremea lui Caragiale nu exista decît o singură cale ferată, între Bucureşti şi Giurgiu, construită la iniţiativa Regelui Carol I, care era „şeful statului”… Orice asemănare cu persoane publice sau funcţii din România de azi este pur întîmplătoare! Pe acea primă cale ferată construită în România Mică nu a deraiat niciun tren, niciodată. Dar nici Carol I nu se ducea să facă „băi de mulţime”, descinzînd în mijlocul iarmaroacelor, bîlciurilor sau tîrgurilor „tradiţionale”, cu ocazia festivalului „caşcavelei”, al „cartofului” sau al „castrevetelui.” Nici la Ţebea, la mormîntul lui Avram Iancu sau la gorunul lui Horia, nu mergea Regele. Apropo de Ţebea, acum vreo două săptămîni, la comemorarea cu pricina, despre care mi-a fost silă să mai scriu, mi-ar fi plăcut să vă semnalez geniala expresie ironică a unui gazetar: „nehuiduit a rămas doar gorunul!” Gorunul şi Majestatea Sa Regele Carol I, pe vremea căruia nu a deraiat niciun tren, cum vă spuneam… Dacă nu vedeţi vreo legătură ascunsă între aluziile mele la Carol I şi accidentul feroviar de acum trei zile, să ştiţi că ea, totuşi, există!

Pe vremea lui Caragiale, domnul Goe era personaj de schiţă, nu ministru al Transporturilor, iar alegeri prezidenţiale nu existau. Unele personaje politice, din fericire, puţine la număr, nu s-au prea schimbat, de atunci şi pînă azi, dar populismul şi demagogia deşănţată s-au agravat, în ultimul secol şi jumătate, dacă adăugăm şi paranteza comunistă. Într-o ţară pe care criza a aruncat-o în haos administrativ, campaniile electorale ce se succed în valuri îi fac pe politicieni să alerge după putere, neglijînd treburile curente. Iresponsabilitatea unor funcţionari publici, de la „acarul Păun”, chiar dacă acesta nu este unul dintre personajele lui Caragiale, pînă la şeful statului, tocmai pentru că acesta nu este Carol I, ci cu totul altcineva, au ajuns să ne pună viaţa cotidiană în pericol. În această debandadă generală, în care nimeni nu-şi face treaba serios, românii se ţin mai mult de „şpriţuri publice” la iarbă verde, iar politicienii dau năvală peste ei cu promisiuni de mai bine, pentru a smulge voturi la prezidenţiale, în favoarea cutărui sau cutărui candidat. Iar ţara se duce de rîpă, încet şi trist, vorba bancului…

După „microbuzul morţii”, acum avem „trenul groazei”, după ce am depăşit demult faza avionului care s-a ciocnit de o… maşină „uitată” pe pista de la Otopeni, dacă mai ţineţi minte! În ce ţară trăim, fraţilor? Şi ce să mai scrii despre politică şi politicieni, cînd eşti confruntat cu o realitate caragialescă şi periculoasă, în acelaşi timp?! România a devenit, probabil, singurul loc din lumea asta în care preşedintele îi atacă pe acei ziarişti care au afirmat că ar prefera să-şi ia lumea în cap şi să emigreze. Dacă fiecare român ar avea unde să plece, vă asigur că Traian Băsescu n-ar mai fi votat de nimeni, pentru că ar rămîne de unul singur…

Sau poate că ultimii locuitori ar fi nea Castană şi nea Caisă, de la Poplaca, personajele mele tipologice, deşi fictive, care nu l-au apucat pe Carol I, nu l-au citit pe Caragiale şi nu au mers niciodată cu trenul, pentru că nu au ieşit toată viaţa din sat. Tocmai asta le-a lungit zilele!