În prima sa carte, „Te iubesc e prea puţin“, pentru care a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Dobrogea, Mihaela Burlacu vorbea despre o casă cu stele. Dorinţa i s-a împlinit într-o oarecare măsură. Autoarea şi-a lansat cartea în holul primitor al Muzeului de Artă, unde lumina înserării se revărsa de sus, din plafonul de sticlă.

În prezenţa unui public numeros şi cu sufletul deschis, Mihaela Burlacu şi-a lansat ultima sa lucrare, „Decalogul tăcerilor albastre“, apărută la editura Ex Ponto. Printre invitaţii autoarei, doctorand în economie şi funcţionar public, s-au aflat gazda manifestării, dr. Doina Păuleanu, director al Muzeului de Artă, scriitorii Sorin Roşca şi Emilia Dabu.

Aşa cum remarca dr. Doina Păuleanu, interesant este faptul că autoarea asociază tăcerii o culoare: albastrul mării şi al cerului, culoarea visului şi a speranţei. Luînd ca pretext un decalog al tăcerii, Mihaela Burlacu construieşte povestea personajului său. Tăcerea Mariei este albastră, însă dincolo de cuvinte, ochii săi, ferestre ale sufletului, comunică elocvent, fără imperfecţiunea cuvintelor. Dincolo de cuvinte se ascunde un suflet candid, dar frămîntat de nelinişti. Ca o armă împotriva agresiunii mediului extern, care încearcă să-i sufoce sufletul şi să-i anuleze personalitatea, Maria foloseşte tăcerea. În forul interior, privind în sine, ca într-o imaginară mare albastră, personajul principal reuşeşte să-şi recapete echilibrul zdruncinat de lumea absurdului în care trăieşte.

Chiar dacă firul epic poate părea simplist, trăirile personajului principal, Maria, sînt profunde şi reprezentative pentru generaţia sa. „Decalogul tăcerilor albastre este o carte-manifest. Noi chiar am trăit acest roman“, a specificat Mihaela Burlacu. Eroina, în vîrstă de 40 de ani, şi-a trăit jumătate din viaţă în „teroarea roşie”, iar cealaltă jumătate într-o continuă tranziţie, fiind victima sistemului în care trăieşte. Marcată de moartea mamei sale, cauzată de un avort provocat, tînăra, pe atunci de numai 18 ani, face cunoştinţă cu ororile sistemului comunist. Este nevoită să muncească şi să-şi susţină familia şi în acelaşi timp, să urmeze cursurile unei facultăţi. Se căsătoreşte fără a iubi, iar Revoluţia o prinde în miezul evenimentelor. În cea de-a doua parte a vieţii sale, în care pare să-i surîdă, în sfîrşit, norocul, ajunge să fie acuzată pentru proasta gestionare a fondurilor unei întreprinderi. Pradă neajutorării şi depresiei, fără să se ştie vinovată, Maria ajunge la un spital de psihiatrie - încă un loc în care nedreptatea socială este stăpînă. Externată şi găsită fără pată, în procesul intentat de Curtea de Conturi, respinsă de soţ şi de propriul copil, eroina îşi regăseşte, în sfîrşit, liniştea. Stilul clar şi cursiv al autoarei facilitează lectura romanului „Decalogul tăcerilor albastre“.

Mihaela Burlacu încearcă să intre în profunzimile sufletului feminin şi chiar reuşeşte acest lucru. Maria devine, astfel, un personaj reprezentativ pentru generaţia sa: o neadaptată a regimului în care şi-a trăit prima jumătate a vieţii şi o persoană care încearcă să-şi găsească cursul vieţii în cea de-a doua parte a vieţii, trăită într-o continuă tranziţie.

Mihaela Burlacu a mai publicat două volume: unul de proză scrisă, „Te iubesc e prea puţin“ şi romanul „Rugaţi-vă pentru îngerii ascunşi“.