La zece ani de la preluarea controlului în guverne din Europa, de multe ori cu promisiuni legate de “o a treia cale”, modernă, nouă, partidele de stînga sînt în criză, neştiind cum să răspundă forţelor globalizării şi fiind afectate de rivalităţi. Dovezi ale declinului stîngii europene pot fi văzute în sud, în Grecia, în est în Polonia şi în vest, în Olanda, dar probleme sale sînt poate cele mai acute în Germania şi Franţa, unde cancelarul conservator Angel Merkel şi preşedintele Nicolas Sarkozy au preluat idei ale stîngii, dar şi pe principalii săi politicieni.

Social-democraţii de centru-stînga din Germania, parteneri în coaliţia de la Berlin, văd cum susţinerea lor este în continuă scădere, alegătorii preferîndu-i pe conservatorii Angelei Merkel, mai receptivi la problemele populaţiei, dar şi un nou grup de extremă-stîngă, “Die Linke”. Precum socialiştii din Franţa, care se luptă să îşi revină din dubla înfrîngere de anul acesta din alegerile parlamentare şi prezidenţiale, social-democraţii germani sînte extrem de afectaţi de un conflict intern între moderaţi, care susţin o reformă a statului-providenţă şi cei de extremă-stînga, ce o apără cu orice preţ.

Ruptura din partidele de stînga din Europa reprezintă în parte moştenirea unor lideri ca Gerhard Schroeder şi Tony Blair, care şi-au transferat partidele spre centru, pentru mulţi alegători devenind similari cu rivalii conservatori. Premierul britanic Gordon Brown simte acut acest lucru de la preluarea funcţiei, în vară, fiind presat de unii dintre laburişti să se reorienteze spre stînga, în condiţiile în care rivalul conservator, David Cameron, cîştigă teren prin probleme de genul imigraţie şi politica taxelor. Laburiştii conduc Marea Britanie de zece ani, iar Gerhard Schroeder a condus Germania timp de şapte ani, pînă cînd Angela Merkel l-a învins la diferenţă mică, în 2005. În ceea ce îi priveşte, socialişii francezi nu pot da vina pe dorinţa de schimbare a alegătorilor. Victoria răsunătoare a lui Nicolas Sarkozy împotriva socialistei Segolene Royal a venit după ce colegul său conservator Jacques Chirac a stat 12 ani la putere. Spre deosebire de social-democraţii germani, socialiştii francezi nu se confruntă cu probleme majore din partea flancului lor stîng, dar problemele interne, agravate de polemica profundă legată de referendumul din 2005 pe tema Constituţiei europene, le-au făcut un rău mai mare decît în cazul altor partide europene de centru-stînga. Nicolas Sarkozy a profitat, l-a “curtat” pe socialistul Bernard Kouchner pentru a intra în Guvern ca ministru al Afacerilor Externe şi a trimis un alt membru marcant al stîngii, Dominique Strauss-Kahn, la Washington, pentru a conduce Fondul Monetar Internaţional. Precum Angela Merkel şi David Cameron, a preluat de la stînga iniţiativa pe teme de interes, cum ar fi mediul.

O altă problemă majoră pentru centru-stînga europeană este lipsa unor noi lideri cu carismă. Gordon Brown nu are talentul retoric al lui Tony Blair, în timp ce liderul social-democrat german Kurt Beck este văzut ca un provincial, total lipsit de culoare comparativ cu Gerhard Schroeder. Socialiştii francezi caută pe cineva care să-i scoată din situaţia dificilă în care se află, în timp ce premierul italian Romano Prodi este atacat permanent de predecesorul său în funcţie, mult mai carismaticul Silvio Berlusconi, care conduce în sondaje. Doar în Spania stînga stă foarte bine, premierul socialist Jose Luis Rodriguez Zapatero avînd un avans solid în faţa conservatorilor, înainte de alegerile din martie 2008.