În disperare de cauză, sub presiunea nivelului extrem de redus a fondurilor europene, Băsescu a recurs la o soluţie de avarie – după metodele absorbţiei lui Murphy: când ceva merge prost, fă o comisie!

N-a făcut o comisie, ci a înfiinţat un nou minister, pe lângă cele câteva profund inutile, şi a pus în fruntea sa un om care fusese comisar european, pe ideea că ştie cum merg lucrurile pe la Bruxelles şi le poate cârpi din mers. Liniştitul Leonard Orban s-a trezit, peste noapte ministru. Dar fără minister! El urma să coordoneze departamentele de specialitate din celelalte portofolii.

Cum poate să funcţioneze un asemenea mecanism, cu multiple subordonări şi fără putere de decizie s-a văzut cât se poate de repede. În cele 5 luni de funcţionare, Ministerul dlui Orban nu a reuşit să salte procentul fondurilor europene accesate peste nivelul de 5,5% din ceea ce Comisia a pus la dispoziţia României în intervalul 2007-2013. Marea problemă, în momentul de faţă, nu este atât că am accesat puţin, ci faptul că alocările pentru următorul interval nu vor depăşi nivelul realizat în precedentul. Cu alte cuvinte, riscăm să obţinem din partea forurilor europene fonduri de doar vreo 20% din ce nu s-a alocat până acum.

Pentru o ţară a cărei unică şansă de a ieşi din criză, în absenţa investiţiilor străine şi a productivităţii interne, rămân fondurile de coeziune, va fi o veritabilă tragedie. Premierul Ungureanu a declarat că obiectivul său principal rămâne acesta. Dar timpul trece şi mecanismele accesării şi dovedesc greoaie şi ineficiente. Ce poate să facă Orban în asemenea condiţii?

O soluţie – disperată – este aceea pe care a lansat-o zilele trecute: are nevoie să angajeze urgent încă 500 de funcţionari pentru organigrama de personal din structurile centrale de gestionare a fondurilor europene. Puţin probabil că se vor găsi bani pentru aceştia în condiţiile în care bugetul e secătuit, iar de la Bruxelles banii decontaţi vin cu ţârâita.

A doua soluţie este o demisie a ministrului Afacerilor Europene, ca o recunoaştere a faptului că el personal este depăşit de complexitatea problematicii, iar instituţia pe care o reprezintă este ca şi inexistentă. O asemenea mişcare va genera o reacţie în lanţ care va putea pune la pământ întregul sistem de accesări. O perspectivă mai rea decât aceasta nici nu se poate imagina.