Ieri, la Bucureşti, aşa cum probabil aţi văzut la televizor, a fost condus pe ultimul drum cel din urmă senior al politicii româneşti din epoca postcomunistă. Venerabilul, la propriu şi la figurat, Ion Diaconescu ne-a părăsit pentru totdeauna, la 94 de ani...

Am avut privilegiul să-i cunosc personal, cu vreo doi ani înainte de Revoluţie, atât pe Corneliu Coposu, cât şi pe regretatul Ion Diaconescu. Pe vremea aceea nu mai îndrăznea nimeni să viseze la prăbuşirea comunismului. Tocmai de aceea, m-a impresionat profund că aceşti doi prieteni continuau să-şi facă iluzii. După ce îşi pierduseră câte 17 ani în puşcăriile comuniste, practic întreaga lor tinereţe, ei se încăpăţânau să mai creadă în libertate şi să o aştepte cu o tenacitate uimitoare. Iar istoria le-a dat dreptate...

După prăbuşirea dictaturii lui Ceauşescu, ei au continuat, cu aceeaşi tenacitate şi cu o energie incredibilă pentru vârsta lor, să lupte pentru reinstaurarea democraţiei autohtone. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc cum ar fi arătat România astăzi, dacă aceşti doi politicieni ar fi avut acces la putere, încă din primele zile de după Revoluţie, şi ar fi reuşit să-l aducă pe Regele Mihai în fruntea ţării, din nou, chiar de la începutul libertăţii noastre recâştigate cu preţul sângelui! Din păcate, România a fost nevoită să facă un lung ocol politic în jurul cozii, iar astăzi se află într-o fundătură...

În schimb, m-a dezgustat ipocrizia unor foşti adversari politici ai lui Ion Diaconescu, care s-au perindat electoral pe la catafalcul său, pentru a-i aduce un ultim omagiu. Ce \"omagii\" îi poate aduce Traian Băsescu acestui politician venerabil, căruia actualul preşedinte nu-i ajunge nici măcar la degetul mic?

Odihneşte-te în pace, seniorule! Îţi mulţumim...