În politică, bâlbâitul este un personaj de-a dreptul nociv. Dacă nu e şi fudul, bâlbâitul nu e prost destul! Când face pe deşteptul, e de-a dreptul stupid. Bălbâitul politic merge din bâlbă în bâlbă. Se bâlbâie din orice! În aparenţă, vorbeşte coerent, dar nu chestia asta ne interesează. Dumnealui e prost de bubuie în materie de decizii. Fie nu este în stare să le ia, pentru că nu are pregătirea corespunzătoare, fie îi place să tragă mâţa de coadă. Discursurile sale, cele mai scurte cu putinţă, sunt lipsite de conţinut. Practic, în diverse situaţii şi ocazii, abordează un singur subiect. Pe scurt, îngâ. Este tema lui preferată. Când se lansează în detalierea subiectului, pare cuprins de o acerbă frenezie creatoare. Zgâlţâit de un patriotism aparte, rosteşte “Îngâ” cu multă voluptate. De regulă, îl recunoşti după intensitatea interioară cu care îşi suflă mucii în fasole. Păcat de fasole! Bâlbâitul politic este raţional. El nu promite mai mult decât se poate exprima. Îngâ. În situaţii de criză, pare apucat de friguri. Se bâlbâie de la o decizie la alta. Reacţia sa este caracteristică tuturor celor care nu au habar pe ce lume trăiesc. Avem un guvern de bâlbâiţi. În materie de bâlbe, întrec tot timpul măsura. Din bâlbe în bâlbe, tot mai dese, vom obţine noi succese! Sunt politicieni care se screm de doi ani să ne spună că vine criza! Îngâ. Îngâ. Înţelegeţi ceva? Alţii recunosc că au minţit pe această temă. Bâlbâiţii Puterii abia reuşesc să silabisească două sau trei măsuri în caz de avarie. Până reuşesc dumnealor să pronunţe cuvântul “Foc” întreg, aleluia, rişti să te prefaci în scrum! Ca să se facă înţeles de către populaţie, bâlbâitul politic ar avea nevoie de o cezariană pe cinste. Altfel, când deschizi gura, nu înţelegi ce spune. Când reuşeşte să scoată o silabă, făcând ochii mari cât cepele, îl trec toate apele. Poate ar fi bine să încerce cu Hemorzon. Îi este mult mai uşor să taie din pensii şi salarii decât să vorbească. În caz de avarie, se comportă precum bâlbâitul care anunţă mersul trenurilor. Copleşit de icnete şi scremete, abia mai apucă, pe ultima sută de metri, să lanseze ultimul imbold omenesc cu putinţă. Fugiiiiiţi! Singura şansă pentru cei care vor să prindă trenul. Cu prilejul moţiunii de cenzură, i-am revăzut pe bâlbâiţii Puterii. Incapabili să se exprime coerent până la sfârşit, transmiteau bâlbele de la unii la alţii. Lungi pasaje din discursurile lor au fost înlocuite cu expresii gen “Mda”, “Şi ce dacă…”, “Gde”, “ Preş şi popo”, “Jdemii”. Sunt şi momente în care bâlbâitul politic se întrece pe sine, depăşindu-şi cu mult capacitatea de exprimare şi reacţie. De pildă, în campania electorală, dumnealui vorbeşte fără poticneli sau obstacole care să-l determine, ca în alte cazuri, să clipească des. După aceea, consumându-se în minciuni, revine la statutul său iniţial. În cazul său, bâlbâiala reprezintă o formă artificială de autoapărare în faţa electoratului. În loc să facă pe prostul, chestiune care se ia, mai bine o dă în bâlbâială. Faţă de prostie, bâlbâitul politic impresionează poporul credul, mai ales dacă este atins cum se cuvine la coarda sa sensibilă…