Lăcomia distruge omenia. Mă rog, fiecare cu părerea lui. Lăcomia este una dintre componentele de bază ale societăţii noastre multilateral dezvoltate. În politică, de pildă, găsim lacomi de o parte şi de alta a baricadei. Toţi o mamă şi-un pământ! Există şi o doctrină în acest sens. Evident, este vorba despre doctrina lăcomiei, îmbrăţişată de foarte mulţi neaveniţi, oportunişti şi lichele. În principiu, disputele politice sunt duse de exponenţii acestei doctrine. Mai nou, asistăm la controverse dure pe această temă. Cine este mai lacom decât alţi lacomi! În politica parveniţilor de tot felul, lăcomia reprezintă etalonul şmecherilor. Ca şi în cazul altor subiecte, cei mai mulţi politicieni abordează lăcomia din punct de vedere teoretic, cu toate că sunt meşteri mari în practică. În general, nu se sfiesc să-şi arate adevărata faţă. Precizez, cu excepţia campaniilor electorale, când, subit, cum adeseori se întâmplă la noi, toţi se transformă, peste noapte, în îngeri. În rest, se bat şi se întrec în lăcomie. Ba, chiar mai mult decât atât, se întrec între ei, străduindu-se să acumuleze cât mai mult cu putinţă. Indiferent de culoarea politică, lacomii au numeroase puncte şi semnalmente comune. De pildă, pot fi identificaţi foarte uşor după unghiile mâncate. Se ştie bine că lacomul îşi mânâncă de sub unghii, rănindu-se adeseori în timpul hăpăielii. Are gura mare şi dinţii laţi. Evident, nespălaţi. Înghite pe nemestecate, cu sughiţuri zgomotoase. E greu să supravieţuieşti în jurul lacomului, pentru că ăsta îngroapă, precum câinele osul, până şi firmiturile de sub masă. Lacomul mănâncă, se ştie, cu două mâini, pentru că atâtea are în dotare. Fiecare partid are lacomii săi. În general, pentru că activează de ani de zile, sunt cunoscuţi de către opinia publică. Când se confruntă pe ringul electoral, ca să dea bine la popor, partidele îşi evacuează lacomii. Împing câte un pirpiriu în faţă şi fac teoria chibritului. Trec la ţinuta ponosită de toamnă şi, în caz de necesitate în materie de imagine, apelează chiar la zdrenţe. După un asemenea paravan populist, se înţeapă reciproc pe tema lacomilor din partid. Se presupune că dumnealor au pus bazele sistemului ticăloşit. În general, fiecare partid are sistemul său ticăloşit. Lăcomia doboară omenia. Care omenie? În ce priveşte grija lor faţă de naţiune, lacomii de partid au aceeaşi atitudine. Îi doare în cot de restul lumii. Lăcomia este dominantă în familiile celor care ne conduc spre falimentul final. Doctrina lor economică se bazează pe vânzările anterioare. Totuşi, să recunoaştem, cei care duc cu două mâini la gură depun un efort considerabil. De cum ajung la putere, ăsta este un procedeu pe care politicienii îl deprind imediat. “Nouă să ne fie bine”. Aceasta este deviza lacomilor. De când cu alegerile prezidenţiale, asistăm la numeroase confruntări pe tema lăcomiei. Este unul care nici până în ziua de astăzi nu a reuşit să ne explice cum s-a pricopsit neamul lui din câteva vânzări anterioare.