Descoperită lumii întregi graţie rolului din filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, în regia lui Cristian Mungiu, premiat cu Palme d\'Or în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, Anamaria Marinca nu încetează să uimească. Este o actriţă inteligentă, nu una instinctivă, care îşi trage emoţiile şi trăirile prin intelect. Simte nevoia să conştientizeze rolul şi într-un fel se delimitează de el, asigurându-se însă că dispune de toată libertatea de care are nevoie să îl interpreteze. De numele său se mai leagă şi filmele „Sleep with Me” de Marc Jobst şi „The Countess”, filmul de debut al lui Julie Delpy. Anamaria Marinca a mai jucat în filmul lui Radu Muntean, „Boogie”, căruia i s-a adăugat „Five Minutes of Heaven” de Oliver Hirschbiegel. Cu lungmetrajul „Storm”, semnat de Hans-Christian Schmid, s-a aflat în competiţie la Berlin, anul trecut. Nu ştia bosniacă şi nici germană, pentru a interpreta personajul Mira Arendt, dar această provocare a fost onorată cu aparentă uşurinţă, iar experienţa teatrală îi este de mare ajutor. Actriţa româncă, în vârstă de 32 ani, care trăieşte la Londra, este una dintre cele mai solicitate tinere vedete din Europa.

Reporter: Ce ar trebui să ştie oamenii despre Anamaria Marinca?

Anamaria Marinca: Nimic. Nu sunt aşa interesantă ca persoană. E mai interesant când mi se spune că s-a văzut un film în care am jucat şi care a impresionat. Vorbesc oricând despre film, despre teatru, dar despre mine foarte puţin sau deloc.

Rep.: Hai să o luăm atunci de la început. Ce anume te-a făcut să descoperi actoria?

A.M.: Am studiat muzica de la şase ani. Mama este violonistă şi tata este actor. Şi la 18 ani m-am hotărât destul de brusc să încerc să fac altceva decât vioară. Am fost foarte încăpăţânată, pentru că părinţii mei au fost destul de reticenţi faţă de hotărârea mea, pentru că mai era foarte puţin timp până la concursul de admitere, aproximativ o lună, iar eu eram pregătită să intru la concursul de admitere la Conservator. Hotărârea mea li s-a părut destul de bruscă, deşi plana de ceva timp asupra noastră, a tuturor şi mai ales asupra mea. Sunt destul de misterioasă şi nu am împărtăşit lucrul acesta cu multă lume, doar cu cea mai bună prietenă a mea. Am ales să nu dau la Conservator, să fac un an de vioară şi apoi să dau la o altă facultate. Am luat această hotărâre radicală de a schimba direcţia un pic. Nu este, până la urmă, aşa de mare diferenţa între teatru şi muzică. M-a ajutat enorm educaţia mea anterioară. Şi nu am renunţat la promisiunea mea faţă de tata, să nu renunţ la muzică şi nu am renunţat.

Rep.: Actoria este felul în care vă descoperiţi cel mai bine şi intraţi în contact cu creativitatea dumneavoastră?

A.M.: Da, mă pot exprima mai bine. Nu e uşor, dar mă regăsesc mai uşor pe mine. Când sunt într-un teatru, mă simt acasă. Nu ştiu de ce. Nu am crescut pe scenă. De obicei, copiii de actori sunt rugaţi să joace într-o piesă, căci este mai la îndemână. Pe noi, tata nu ne-a lăsat niciodată. Eram copii frumoşi, dezinvolţi, dar, deocamdată, a spus că mergem la şcoală şi poate mai târziu vom alege singuri. Nu ne-a expus niciodată şi bine a făcut. Ulterior, decizia mea l-a surprins, probabil, dar m-a ajutat foarte mut. A fost profesorul meu în patru ani de facultate. Am studiat cu domnul Dionisie Bitcu şi cu Gheorghe Marinca şi a fost cea mai bună alegere pe care o puteam face, să rămân acasă. Bineînţeles, m-am gândit să plec la Bucureşti, dar au intervenit lucruri care nu neapărat m-au împiedicat, dar au condus la o nouă alegere de a rămâne la Iaşi. Am avut patru ani de facultate în care am descoperit, ajutată de ei, foarte multe lucruri. Şi tot ce am făcut până acum, dacă am făcut ceva, se datorează zestrei câştigată în aceşti patru ani. (va urma)