„Sînt într-o discuţie.” Aşa sună scuza contemporană a celor care nu au chef să dea prea multe explicaţii la telefon. Înainte, într-o anumită epocă, era invocată, în diverse cazuri de absenţă casnică, formula colectivă „Sînt la şedinţă”. Sigur, în acea epocă, a fi la şedinţă suna metalic şi grav, ca şi cum individul în cauză s-ar fi aflat într-un moment crucial al existenţei patriei noastre. Tot atît de adevărat este faptul că existau destui tovarăşi care luau şedinţele în serios, ele reprezentînd forma dramatică a existenţei lor. „Sînt într-o discuţie” sună oarecum conspirativ, cunoscut fiind faptul că de regulă nu se divulgă numele interlocutorului. Am cunoscut indivizi care spun chestia asta în telefon sub o mască de-a dreptul conspirativă, ca şi cum nu ar dori să fie auziţi de cineva anume, cu toate că şi o pisică ştie că ne sînt ascultate telefoanele pe brînci. E cîte unul care transpiră cînd este apelat pe telefonul său personal. Nu se repede să răspundă imediat. Preţ de o secundă, studiază, ca şi cum s-ar afla în faţa unei decizii cruciale, numărul de pe ecran. Îţi face cu ochiul să aştepţi, tensionînd şi mai mult atmosfera din jurul său, după care, ca şi cum ar avea în faţă butonul roşu atomic, închide ochii şi răspunde la telefon. În tot acest timp, nu uitaţi de transpiraţia care îi curge şuvoaie pe faţă! Persoana de la celălalt capăt al firului, ca să folosim o formulă improprie telefoanelor mobile, pesemne nevasta, îl ceartă. Incapabil să oprească torentul verbal feminin, personajul nostru încearcă să se scuze timid: ”Sînt într-o discuţie”(!!). Ca replică, răzbate către noi ceva de genul suav „Cu cine eşti într-o discuţie? Cu curva aia?” Fiind vorba de o situaţie de maximă urgenţă, personajul nostru închide telefonul ca şi cum ar fi fost deconspirat ca sursă informativă. „Sînt într-o discuţie” - o formulă uzitată şi în situaţia în care cineva vrea să se dea mare. Cu toate că nu-l bagă nimeni în seamă, dovadă că foloseşte telefonul pe post de scrumieră, dumnealui prinde cîte un fraier căruia îi spune tot timpul că este într-o discuţie cu cineva… Îi înţeleg pe somnambuli, ca fiind unica posibilitate de refulare. Într-o zi, unul stătea pe bancă în parc şi vorbea la telefon. Deşi nu era ţipenie de om în jurul lui, se auzea cum striga în receptor: „Sînt într-o discuţie cu cineva”. Aiurea. Prin preajma sa tocmai trecea un cîine vagabond din filmul indian cu acelaşi nume. În ziua de astăzi, cînd tot mai mulţi pozează în oameni de afaceri, dă bine să stai de vorbă cu cineva decît să spui că eşti într-o şedinţă. În concepţia unora, şedinţa ţine de ugerele sistemului socialist. Mă rog, sînt păreri şi păreri… Alţii, chiar şi în timpurile noastre, ca efect al nostalgiei, nu pot trăi o singură zi fără şedinţe. Ba, chiar mai mult decît atît, ca în cazul celor care ajung la reanimare, şedinţa reprezintă pentru dumnealor singurul motiv al existenţei pe pămînt, un adevărat balon de oxigen. Sînt şi specimene pentru care şedinţa reprezintă singurul lor obiect de activitate. Adică, vreau să spun, nu fac altceva, nu ştiu să facă altceva, ca să fiu mai direct, decît să meargă la şedinţe sau să organizeze astfel de reuniuni! Cînd eşti prea mare în rang ca să mai munceşti, munca înseamnă mersul la şedinţe” - spunea Woodrow Sears. Pentru parlamentarii noştri, şedinţele reprezintă o nesecată sursă de odihnă, căscat, scobit în nas, făcut avioane din hîrtie colorată, integrame, horcăit, aghioase, beţişoare pentru băgat în urechi, demagogie, bătut de muscă, bătut apa în piuă, tras mîţa de coadă, chiul, şmecherii, rudotel, politică de doi bani, mimică pe motive naţionaliste, cafturi politice etc. Deducem de aici că şedinţele care se derulează la Parlamentul României sînt plurivalente pentru aleşii poporului. Dacă le luaţi şedinţele, precum partiturile muzicale, îi lăsaţi pe domnii parlamentari fără obiectul muncii, fără sens şi fără rost. Şi, asta, interesant fenomen, în ciuda absenteismului masiv!