Rar se întîmplă ca lungmetrajul de ficţiune de debut al unui regizor experimentat în arta documentarului să aducă ceva nou în stilul cinematografic deja consacrat al acestuia. „Întîlniri încrucişate” este însă un film de debut atipic, iar regizoarea Anca Damian a reuşit să surprindă printr-o transformare a stilului său. Director de imagine, regizoare, scenaristă, producătoare, Anca Damian s-a reinventat ca realizator de filme de ficţiune. Cu o poveste narată în trei părţi într-o formulă cinematografică complexă, Anca Damian a adus pe marele ecran un film care îmbină un scenariu isteţ şi cadre descriptive ce asigură veridicitatea intrigii. „Întîlniri încrucişate” este cîştigător al sesiunii de proiecte a Centrului Naţional al Cinematografiei din 2006 şi este unul din puţinele filme realizate în acelaşi an.

Reporter: Cum s-a produs trecerea de la filmul documentar la cel de ficţiune?

Anca Damian: În adolescenţă am vrut să fac arte plastice, iar spre imaginea de film m-am îndreptat în ultimul an de liceu, pentru că nu mai puteam ţine pasul cu desenul. De atunci mi-am dorit să fac propriile filme, dar consideram că nu sînt suficient de matură. Pur şi simplu, acesta a fost drumul meu. Am urmat cursurile de imagine de film şi sînt în continuare singura femeie din România care a semnat imaginea unor filme de lungmetraj. Am făcut documentare într-o etapă firească a vieţii mele, mai întîi cu Laurenţiu Damian, apoi tot atît de firesc proiectele noastre nu au mai coincis şi am realizat propriile proiecte. Dacă primele mele documentare erau atrase mai mult de latura vizual-cinematografică, cu cît am înaintat pe acest drum m-au interesat mai mult oamenii decît lumina şi modul în care să prezint subiectul. Am vrut să fac film de ficţiune ca să spun o poveste. Practic aşa a apărut acest proiect. În urmă cu doi ani, eram absolut singură cu un scenariu pe care abia începusem să-l scriu, nu aveam producător, nici bani. Ar fi trebuit să recunosc că sînt inconştientă să pornesc acest proiect şi, totuşi, oamenii au venit încet, încet lîngă mine, atraşi de proiect. Primul care mi-a oferit ajutor a fost Răzvan Rădulescu care a fost script-adviser la acest film. În acel moment nu aveam producător şi a făcut şi el un pas în necunoscut neştiind dacă filmul se va face. Am contactat apoi Libra Film şi am dus proiectul la Tudor Giurgiu, care l-a depus la Centru Naţional al Cinematografiei şi a avut şansa să cîştige finanţare. Total întîmplător am găsit şi co-producătorul finlandez şi e mult să spun că în doi ani, calculînd şi perioada în care am început să scriu, filmul a fost realizat. Nu este aşa mult avînd în vedere că mulţi alţi regizori au avut mult mai mult de aşteptat.

Rep.: Este un film realizat destul de repede. Cum s-a făcut trecerea de la scriitură la imagine?

A.D.: Am vrut să spun povestea unor destine care se intersectează. Am citit într-un articolaş din “B-24-FUN” că Mihai Dobrovolschi şi-a descoperit un siamez într-un penitenciar, întrucît un tînăr a decis să îi poarte numele pentru că îl apreciază. L-am contactat pe Mihai Dobrovolschi în ideea unui scurtmetraj. Apoi i-am cunoscut pe toţi cei care mi-au inspirat personaje. Am întîlnit-o pe directoarea penitenciarului, care există în realitate. Aşa mi-a venit şi ideea unui triptic. Formula de triptic mi-a permis să dezvolt mai multe personaje şi să le creez o poveste. Această structură nu este nouă în cultura cinematografică. Este însă o formulă cinematografică mai dificil de digerat pentru că povestea este luată de la capăt de trei ori, avînd de fiecare dată un alt personaj principal. Lucrurile trebuie redate uşor diferit şi trebuie făcute noi asocieri între aceleaşi fapte şi momente. Este nevoie de multe nuanţări ale percepţiei fiecărui personaj în parte. Bineînţeles, alegerea a fost ca totul să se întîmple într-o singură zi. Ba chiar două dintre episoade se întîmplă în două ore, un timp foarte scurt. Cel mai lung episod este cel de mijloc, care este şi cel mai diferit faţă de început şi de sfîrşit. Formula aceasta de triptic am pus-o şi pe ea sub semnul întrebării la un moment dat, pentru că am crezut că prin montaj am fi putut să amestecăm aceste episoade. Numai că aşa am fi pierdut un sens pe care am încercat să-l imprim acestor dimensiuni. Tot ceea ce face cineva ne afectează pe toţi. Lucrul acesta devenea mai puţin evident, poate devenea puţin mai ambiguu şi mai neatractiv pentru anumiţi spectatori obişnuiţi să aştepte un soi de dinamism, care s-au învăţat să perceapă ritmul unui film şi nu are răbdarea de a urmări devenirea unui personaj. Este tot mai rar ca spectatorul să îşi lase timp să-l înţeleagă, să-l perceapă şi să-l digere.