Din închisoare, unde ispăşeşte pentru o vină ce n-a convins nici o persoană de bun simţ, Adrian Năstase face consideraţii asupra propriei situaţii, definindu-se ca „deţinut politic”.

Conform Constituţiei aşa ceva nu există. Sau ar trebui să nu existe, într-o ţară în care Justiţia îşi face datoria, iar indivizii sunt judecaţi şi condamnaţi pentru faptele antisociale reale pe care le comit. Mai mult, o rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (1900/2012) privitoare la definiţia „deţinutului politic” specifică: un deţinut poate fi considerat condamnat din raţiuni politice dacă „pedeapsa este rezultatul unor procedee care sunt evident incorecte şi apar a fi legate de motivaţii politice ale autorităţilor”.

Chiar şi regimurile totalitare s-au ferit de această supoziţie. Ceauşescu a clamat sus şi tare că după 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici, condamnaţi de regimul comunist că aşa ceva n-ar mai exista în România. Şi avea dreptate – pentru că cei care se făceau vinovaţi de abateri de la linia partidului erau judecaţi şi condamnaţi pentru delicte de drept comun. Era floare la ureche pentru orice procuror comunist să realizeze o astfel de încadrare - de la deţinerea de valută până la călătorie frauduloasă cu tramvaiul. Reflexul acesta a rămas înrădăcinat în mentalitatea organelor „democratice”. Iar Năstase a fost târât 6 ani prin tribunale pentru nişte afişe electorale pe care nimeni nu a reuşit să demonstreze că el le-ar fi comandat, fiind condamnat de un complet de judecată care n-a îndrăznit să meargă contra curentului chiar dacă argumentaţia sa nu rezistă nici la examinarea unui stagiar în avocatură. Năstase a fost „vânat” cu obstinaţie, într-o campanie care a alăturat interese interne şi externe: interne – ale Puterii care dorea să elimine un concurent periculos şi externe – ale unor forţe care veneau în el un obstacol în atingerea unor interese. Ce argument mai convingător faţă de aspect politic al acestui caz decât acela că comisia Europeană, prin comisarul Reding solicita date din dosarele lui Năstase, sau că aceeaşi comisie presa Bucureştiul ca nu cumva să se acorde graţieri în perioada mandatului prezidenţial provizoriu? Erau interesaţi cei de la Bruxelles de principiile democratice în general sau de cazul Năstase în special? Ca să nu mai amintim de atitudinea flagrant duplicitară a aceloraşi lideri europeni în cazurile practic identice Timoşenko şi Năstase.

Ceea ce mi se pare cu totul inadmisibil este indiferenţa sau dezinteresul cu care societatea civilă, cea atât de preocupată de aspectele nedemocratice din societate a acceptat această violare flagrantă a oricăror principii în numele cărora există şi activează. Comportamantul incorect şi partizan al unei justiţii doar în aparenţă independente a marcat cea mai flagrantă incorectitudine cu ocazia deciziei luate pe picioar de un grup de judecători de la instanţa supremă de a nu se lua în considerare în stabilitea termenelor perioadele în care dosarele vizau aspecte de neconstituţionalitate – cu trimitere directă la cazul Năstase.

Nimeni – nici MJ, nici CSM şi nici Uniunea Europeană, prin cureaua sa de transmisie, Monica Macovei nu a sesizat această ilegalitate crasă rămasă în vigoare fără nici un fel de replică.

Iată de ce cred că în cazul Năstase, Justiţia nu şi-a spus ultimul cuvânt. Ea rămâne datoare cu reperaţiile constituţionale şi penale care se impun.