În fiecare an, la 24 ianuarie, românii evocă Unirea Principatelor Române de la 1859 şi pe simbolul său, Alexandru Ioan Cuza. De numele domnitorului se leagă şi alte evenimente importante pentru evoluţia statului român modern, căruia i-a fixat capitala la Bucureşti. De asemenea, în timpul lui Cuza, printre alte reforme importante. s-a făcut trecerea la grafia latină, s-au elaborat Codul Civil şi cel Penal, s-a înfiinţat CEC-ul şi tot datorită lui învăţământul a devenit obligatoriu. Însă, dincolo de realizările sale, omul Alexandru Ioan Cuza a avut o viaţă personală tumultuoasă, în culisele căreia am reuşit să pătrundem cu ajutorul dr. Andreea Croitoru de la Muzeul Marinei Române.

Reporter (R.): Despre omul Alexandru Ioan Cuza se vorbeşte mai puţin. Care este portretul acestuia care răzbate din memoriile contemporanilor săi?

Andreea Croitoru (A. C.) Alexandru Ioan Cuza nu era un orator de talia lui Mihail Kogălniceanu, nu avea nici abilitatea diplomatică sau prestigiul lui Costache Negri şi nu era nici atât de bogat sau respectat ca Lascăr Catargiu. Lucru rar, nu se folosise de slujbele avute în administraţie pentru a face avere. Contemporanii spun despre el că era un om spiritual şi inteligent, cu purtări simple şi familiare, prietenos când voia, dar şi ironic şi cinic. Nu îi displăceau nici petrecerile în compania prietenilor şi nu rămânea indiferent în faţa frumuseţii feminine, toţi cei din jur îi priveau cu îngăduinţă aceste mici abateri de la morală care erau, de altfel, un obicei al vremii. Personaj carismatic, fire îndrăzneaţă şi expansivă, Cuza a fost - şi i-a plăcut să fie - în graţiile femeilor, care îl considerau curtenitor şi amuzant.

R. : Se spune că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică. A fost prima doamnă a României, Elena Cuza, femeia puternică din viaţa lui Cuza ? A. C. : Da, cu siguranţă Elena Rosetti-Solescu a fost femeia puternică din viaţa lui. S-a căsătorit cu ea la 30 aprilie 1844. Rar s-au putut vedea două firi mai diferite. Elena Cuza a ştiut să-şi ascundă cu demnitate suferinţa şi să păstreze discreţie în privinţa problemelor personale, chiar şi atunci când ele au devenit, fără voia ei, publice. Curajoasă şi binevoitoare, Elena a fost gata să-l apere şi să-i acopere slăbiciunile. Trecând peste resentimente, a înfiat şi a crescut cu dragoste pe cei doi băieţi ai domnitorului (Alexandru şi Dimitrie), rezultaţi din legătura acestuia cu Maria Obrenovici. Împreună cu copiii şi-a urmat soţul măcinat de boală în exil. Ea l-a îngrijit până în ultima clipă a vieţii dându-i chiar şi creştineasca iertare la 3/15 mai 1873, departe de ţară, la Heidelberg. Elena Cuza s-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, la 84 de ani, în simplitate şi decenţă aşa cum a şi trăit.

R.: Despre viaţa sentimentală a lui Cuza Vodă, în special despre relaţia sa cu Maria Obrenovici, s-a tot vorbit, cel puţin în ultima vreme.

A. C.: Da, e drept, cea mai cunoscută a rămas legătura amoroasă a domnitorului, începută chiar în anul alegerii sale, cu una din cele mai frumoase femei ale epocii, văduva Maria Obrenovici, fiica marelui boier şi cunoscut antiunionist Costin Catargiu şi mama viitorului principe al Serbiei, Milan I. Mai tânără cu 10 ani decât doamna Elena, cochetă, inteligentă şi prezenţă încântătoare, Maria se făcea remarcată prin saloanele vremii. Ea frecventa Curţile domneşti din Bucureşti, Iaşi şi Belgrad fiind chiar bănuită de acţiuni de spionaj la Curtea românească. Maria Obrenovici nu şi-a atins scopul pe care l-a urmărit cu perseverenţă şi abilitate, acela de a lua locul principesei şi de a deveni Doamna ţării.

NET

R. : Consideraţi că este o impietate a se vorbi despre omul Cuza?

A. C.: Nu. Cred ca trebuie să ne cunoaştem antecesorii cu bune şi rele. Nu e nimic rău în a arăta că în spatele unor fapte măreţe s-au aflat nişte oameni ca şi noi, cu dezamăgiri, cu împliniri, cu iubiri mai mult sau mai puţin fericite... Găsesc acest aspect mai degrabă încurajator pentru posteritate. La urma urmei, natura umană dictează în viaţa privată, însă faptele cu adevărat deosebite fac diferenţa. Nimic din viaţa sa privată nu i-ar putea şterge numele de pe frontispiciul marilor domnitori români.