În lipsă de altceva, în Românica s-a redeschis discuția despre aderarea rapidă și, evident, nepregătită la zona euro. Cine agită aceste ape deloc line? Hai să nu dăm nume, vorba avocatului Gheorghe Piperea, ci doar să ne reamintim cine a fost primul semnatar, pe nerăsuflate, al Pactului de Stabilitate Fiscală, care a impus țărilor ca România deficite bugetare maxime de 3% din PIB, în vreme ce Franța sau Italia jucau la cota 4 - 5%. Și tot acelașI individ a luat oareșce măsuri „distractive“ în mai 2010, tăind salariile bugetarilor și indemnizațiile pentru creșterea copiilor. „Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, spune că uniunea monetară este principala greșeală macroeconomică a tehnocraților UE, care a dus la grave dezechilibre (mult mai severe acum decât în perioada ce-a urmat falimentului Lehman Brothers din 2008). Și noi simțim asta, nu numai grecii, portughezii, spaniolii și italienii. În timp ce țările din nord au excedente comerciale de peste 8%, ceilalți au deficite care ajung chiar și la 25% (vezi Grecia). Situația, deși pare fericită, nu e tocmai OK nici pentru nemți, nici pentru olandezi, obișnuiți să economisească mult; acum, ei pierd din banii pe care îi păstrează în bănci (dobânzi negative)“, notează Piperea.

CE SE POATE FACE Opțiunile pentru păstrarea zonei euro sunt limitate și, din păcate, toate rele. Iată ce spune King (în cartea sa, „Sfârșitul Alchimiei“ - n.r.) - „Ar putea să mențină o rată mare a șomajului în țările periferice, salarii și prețuri mici, pentru a contrabalansa pierderea competitivității“. Desigur, singurii care ar avea de câștigat din impunerea unor salarii de doi lei sunt cei care concentrează deja marile avuții și resursele (ceea ce se întâmplă acum, nu-i așa?). O altă idee ar fi generarea unei perioade de inflație mare în Germania și în celelalte state cu excedent comercial, precum Olanda, în vreme ce lefurile și prețurile de la periferie ar fi menținute stabile, întru echilibrarea în timp a competitivității. Asta ar duce la deprecierea monedei euro. „Cu asta n-ar fi de acord nici Germania, nici Olanda; iar americanii ar putea interpreta devalorizarea euro ca o măsură ostilă“, comentează Piperea. O a treia opțiune ar fi acceptarea transferurilor financiare între nord și sud, pe termen nedeterminat, pentru finanțarea deficitelor de la periferie. Greu de crezut că o astfel de donație ar fi acceptată ușor de populație. Și, nu în ultimul rând, UE ar putea să accepte că zona euro trebuie să dispară. Dar, după cum am învățat în ultimii opt ani, liderii UE nu vor lua măsuri drastice & sănătoase, cu vor prefera să amâne la nesfârșit deznodământul, în speranța că se va întâmpla ceva minunat, mai spune King.

RĂUL MAI MIC „Față de preconizata dispariție a zonei euro, precum și față de pericolele aderării premature și pe nepregătite, cred că sunt „preferabile“ jocurile curente de culise ale cursului de schimb, creat artificial prin flotarea controlată a Băncii Naționale a României. E răul mai mic. Această alchimie cu leul și speculațiile BNR (dovedite sau bănuite) ar dispărea, desigur, odată cu adoptarea monedei euro, dar am pierde și opțiunile de politică monetară și fiscală prin care marile șocuri economice comunitare pot fi neutralizate sau măcar atenuate“, comentează Piperea. O notă de final - Polonia n-are euro.