Pe vremea copilăriei mele, deoarece a existat chiar şi aşa ceva, oricît v-ar veni de greu să credeţi asta, am văzut un film cu Sophia Loren şi Marcello Mastroiani care avea acest titlu. Un cuplu de tineri din Napoli se hotărîşte să se despartă, însă nu ştiu să o facă discret. În loc să-şi „spele rufele în familie”, cum spune proverbul, ei se ceartă în public pînă află tot cartierul. Cu o astfel de situaţie seamănă, mutatis mutandis, ceea ce se întîmplă acum între Italia şi România…

Fraţii noştri latini, pentru că avem strămoşi comuni, vor să se despartă de noi, fiindcă sînt revoltaţi de tîlhăriile pe care le comit ţiganii de origine română, indiferent dacă se numesc Lajos, Serghei sau Mehmet. Nu am e gînd să devin „avocatul diavolului” şi nu voi sări în apărarea acestor „cetăţeni români” de culori şi religii diferite, de la caz la caz. Îmi este imposibil aşa ceva, deoarece eu, ca şi voi toţi, probabil, îmi dau seama, spre deosebire de italieni, că infracţiunile au „cetăţenie universală”. Infractori au toate rasele şi popoarele, pentru că ei există pe toate continentele. Problema este cum procedezi, ca autoritate naţională, cu aceşti delicvenţi, dintre care unii sînt chiar minori! În peninsula din sudul Europei, după cum aţi văzut, chestiunea asta se rezolvă „în stil italian”…

Germania şi Franţa au avut aceleaşi probleme, cu vreo cîţiva ani mai devreme. Nemţii nu s-au dezminţit şi au umplut pînă la refuz puşcăriile germane cu ţigani români, albanezi, unguri sau slovaci, dar au făcut-o tăcut şi eficient, fără scandal, pînă cînd i-au descurajat pe infractori fie să mai vină în ţara lor, fie să mai comită crime, violuri şi tîlhării. Francezii au fost chiar şi mai eleganţi! Ei le-au oferit delicvenţilor cîte 500 de euro şi i-au urcat în avioane, pe cheltuiala statului, trimiţîndu-i acasă, în ţările lor de baştină, unde aceştia au fost judecaţi şi condamnaţi. Dacă unii dintre ei au mai revenit în Franţa şi au devenit recidivişti, operaţiunea s-a repetat la fel de discret, însă fără despăgubiri materiale. Cel mai fericit caz este Spania! Avînd în vedere numărul foarte mare de români care trăiesc acolo, procentul infractorilor este infim. Spaniolii nu îi trimit în România pe hoţi, ca francezii, ci îi bagă în puşcăriile lor, ca germanii, scutind astfel statul român de cheltuieli suplimentare. Dar asta nu i-a împiedicat pe unii români onorabili, care s-au naturalizat în Spania, să fie aleşi chiar în funcţii de consilieri şi primari, în unele comunităţi locale.

Aşadar, concluzia firească este, după comparaţiile făcute, că actuala criză din Italia este o problemă administrativă şi penală a autorităţilor italiene, nu a celor române. Iar vinovăţia infractorilor nu poate avea, la modul general, „cetăţenie română”… Dacă, să zicem, nevasta m-ar înşela cu un italian, eu nu i-aş declara pe toţi italienii curvari, pardon de expresie, şi nici n-aş striga asta în gura mare, ca să afle tot cartierul! Asta e diferenţa, anume că unii sîntem, vorba bancului, mai europeni decît alţii, aşa cum picioarele gîştei sînt paralele, dar mai ales dreptul…