Scandalul doctoratelor este strâns legat de cel al bacalaureatului. Când s-au luat măsuri elementare de prevenire a furtului la examenele de absolvire, a explodat o veritabilă bombă: cifrele de promovabilitate au scăzut până la nivelul ameninţării unei mari părţi dintre universităţi cu şomajul! Ce s-a întâmplat?

Probabil că Funeriu n-a realizat dimensiunea catastrofală a experimentului pe care l-a promovat. Nu doar introducerea camerelor-spion în sălile în care s-au dat probele scrise au dat peste cap examenul, ci şi înlăturarea “protocolului”. Se ştie că, de peste 20 de ani, bacalaureatul era o simplă formalitate şi, pentru a câştiga bunăvoinţa comisiilor, părinţii organizau veritabile chete, din care se cumpărau gustări şi băuturi, başca darurile înmânate discret dascălilor examinatori. Totul pentru a face mai lesnicios drumul spre diplome al aproape tuturor absolvenţilor, pentru că doar cine nu ţinea morţiş nu trecea. Această mascaradă era strâns legată de înflorirea fără precedent a învăţământului superior privat, o droaie de universităţi devenind veritabile fabrici de diplome. Astfel, pe măsură ce scădea nivelul instruirii - graţie şi programelor şcolare mereu în schimbare şi niciodată adecvate - creştea procentul populaţiei deţinătoare de diplome - de cele mai multe ori inutile.

De aici până la doctorate n-a fost decât un pas. Dincolo de categoriile profesionale strict interesate - şi dependente - de obţinere a unor astfel de titluri, a apărut tentaţia onorabilităţii la o categorie care n-a pus niciodată preţ pe şcoală, dar căreia succesul material şi social i-a generat nevoia unei acoperiri cu hârtii de valoare. Iar titlurile de doctor sunau mai bine decât oricare altele pe cărţile de vizită. S-a declanşat o veritabilă competiţie între producătorii unor astfel de mărfuri şi instituţiile abilitate cu extrem de suspectă uşurinţă să valideze această calitate. Vreme de aproape 15 ani, numai cine n-a vrut n-a devenit doctor, în condiţiile în care deţinătorii titlurilor habar n-aveau nici măcar ce conţin lucrările lor, pe care membrii comisiilor nu se mai oboseau să le citească dincolo de prima pagină. Oameni cu averi făcute din evaziune fiscală, baroni locali, politicieni de duzină au întărit rândurile unei armate de analfabeţi, pe care calificarea abuzivă i-a ajutat ulterior să sară trepte şi să dobândească funcţii importante în administraţie.

Ştiu un caz extrem, în care un politician cu grave dificultăţi de exprimare, priceput mai ales la numărat şpaga, nu numai că şi-a luat doctoratul, dar a devenit ulterior chiar conducător ştiinţific ai unei droaie de doctoranzi de acelaşi calibru (tipul a ajuns chiar ministru!).

Aşadar, fenomenul e cronic şi multele controverse din această perioadă se datorează confuziei totale în care se scaldă fenomenul. Cred că dacă s-ar lua la puricat toate lucrările de doctorat, cel mult 1% dintre acestea vor putea fi considerate ca originale. Criteriile de corectitudine s-au pierdut odată cu semnificaţiile acestei condiţii, iar plagiatul de care se vorbeşte atâta nu mai este, de fapt, ceea ce era considerat ca atare, raportat la împrumutul nesemnalizat şi neautorizat de conţinut. Plagiat înseamnă, în primul rând, să furi idei, nu cuvinte şi expresii. Or, în condiţiile în care originalitatea era ultimul lucru ce putea caracteriza lucrările de doctorat, împrumuturile au ajuns să fie considerate ca a-ţi face parte dintr-un bun public. Nu este de mirare că la data când şi-a făcut Ponta lucrarea, preluarea unor texte dintr-o altă lucrare (probabil, la fel de lipsită de originalitate) a unei persoane care, pe deasupra, îi mai şi dedica un referat, nu poate intra sub incidenţa unui furt clasic. Evident, este nevoie, urgentă chiar, de criterii şi de reguli general valabile. Poate, şi de o anulare in corpore a lucrărilor redactate într-o anumită perioadă.

În ceea ce-l priveşte pe premier, fapta sa nu apare pe atât de gravă pe cât vor s-o prezinte partizanii partidei prezidenţiale, cu atât mai mult cu cât decizia desfiinţatei comisii a purtat, clar, amprenta unei conspiraţii.