Rămîne o speranţă a şcolii româneşti chiar dacă este deja o actriţă consacrată, al cărei talent a şi fost recompensat cu o mulţime de premii. Speranţa se leagă în continuare de vîrsta sa fragedă. Dorotheea Petre a debutat în primul lung-metraj al unei tinere regizoare, Ruxandra Zenide. Probabil că tocmai tinereţea lor a sudat această colaborare. "Ryna" a fost rampa de lansare pentru actriţa originară din Eforie Sud, iar performanţa sa actoricească a fost recompensată cu premiul de interpretare în cadrul festivalurilor de film Transilvania, respectiv Marea Neagră. La 23 de ani a înregistrat în palmares şi premiul de interpretare al secţiunii Un Certain Regard de la Cannes pentru rolul Eva, interpretat în filmul "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii". Întreaga acţiune, redată prin ochii unui copil de 7 ani, a cărui inocenţă se simte fie în simpla schimbare a registrului de culori ce fac diferenţa între ceea ce a fost şi prezent, fie prin schimbarea anotimpurilor ca metaforă pentru aceeaşi comparaţie, are însă o singură protagonistă, Eva, o adolescentă care are primele răbufniri în faţa manifestărilor sociale impuse de un regim totalitar.

Sunt tot mai rare cazurile în care adevăratul talent este pus în valoare şi recunoscut aproape unanim într-o comunitate socio-profesională. Dorotheea Petre a devenit un chip familiar cinefililor şi cineaştilor, pentru că expresivitatea şi acurateţea interpretării sale sa nu pot trece neobservate. Tînăra actriţă, a cărei carismă este invers proporţională cu statura, a primit titlul de cetăţean de onoare al urbei sale natale, în această vară. Aflată la Constanţa, Dorotheea Petre a acordat uncotidianului “Telegraf” un interviu în exclusivitate.

Rep.: Ce te-a îndemnat să îmbrăţişezi profesia de actriţă?

D. P.: Pur şi simplu, îmi plăcea foarte mult poezia. Şi m-am gîndit că vreau să învăţ să le recit, cu adevărat. Şi mi-a venit în minte, nu ştiu unde auzisem, de Facultatea de Teatru. Şi am trăit cu acest gînd pînă am terminat liceul.

Rep.: E un vis devenit realitate?

D.P.: Da. Mi-am zis că vreau să învăţ să recit poezia "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie", pentru că mi s-a părut fascinantă, precum şi alte poezii pe care le aveam în manualele şi programa şcolară. Şi pînă şi "Ceahlăul", îţi mai aduci aminte de acest poem? - "Priveam Ceahlăul la apus, într-o sălbatică splendoare / Departe în zări albastre dus / Un uriaş cu fruntea în soare / De pază ţării noastre pus" - îmi inspira aceeaşi dorinţă. Îmi spuneam că trebuie să învăţ să recit poezie. Pe vremea aceea se cerea un suflu patriotic, care mă pătrunsese serios. Şi voiam să recit cu patos. Mi-am zis că trebuie să existe o şcoală în acest sens. Aşa mi-a venit ideea de a deveni actriţă. S-a produs un declic în sinea mea: Facultatea de Teatru. Am terminat liceul şi am mers mai departe la Teatru.

Rep.: Cum abordezi fiecare rol? Ai ajuns foarte departe de la o simplă poezie; acum interpretezi personaje, le dai viaţă.

D.P.: Nu pot să-ţi spun o reţetă, nu există aşa ceva. Ajungi la Facultatea de Teatru, înveţi o tehnică, mai bine zis o deprinzi şi apoi cînd ai un rol, activezi ceva din interiorul tău. De fapt, totul este lăuntric şi nu prea are importanţă dacă faci o facultate de teatru sau nu. Pur şi simplu închizi ochii, îţi reciţi replica în gînd şi o repeţi pînă cînd devine firească. Cred că e vorba pînă la urmă de chimie între rol şi actor. Cel puţin aşa mi se întîmplă mie. Închid ochii şi îmi repet replica. Şi în momentul în care aud "Motor! Acţiune!" se întîmplă ceva în mine.

Rep.: Şi nu îţi este teamă că ai putea să te pierzi în anumite personaje?

D.P.: Nu te pierzi fiindcă totul este foarte tehnic. De fapt, rîzi cum ai învăţat în facultate să rîzi, plîngi cum ştie orice actor să plîngă - unora le reuşeşte, altora nu. Pînă la urmă, joci cum simţi. Unele abordări sînt foarte tehnice. Teatrul este foarte diferit de cinematografie. În teatru, totul este foarte exagerat - mimică, gestică - pentru ca şi ultimul spectator să fie capabil să te vadă. În film, camera te urmăreşte peste tot. Fiecare muşchi încordat al feţei se vede pe ecran şi în ochi ţi se citeşte totul, tristeţe, bucurie, de altfel, orice expresie. Pentru film trebuie să exersezi foarte mult expresivitatea feţei. Şi atunci, singura soluţie este chiar să trăieşti ceea ce spui.

Rep.: Cum a fost să interpretezi două personaje atît de diferite - Ryna şi Eva - mai ales că te aflai la începutul carierei?

D.P.: Filmînd "Ryna" în anul trei de facultate, nu am avut timp să mă dezmeticesc, să-mi dau seama cum e cu mine ca actriţă. Pur şi simplu, am primit un scenariu, l-am citit şi am jucat cum am simţit. E drept că am avut foarte mult timp înainte să lucrez acest personaj, într-o mulţime de repetiţii zilnice. Cam la fel s-a întîmplat şi cu al doilea film "Cum mi-am petrecut sfîrşitul lumii". Pot spune că am fost norocoasă ca actriţă, fiindcă am fost distribuită în două roluri extrem de diferite şi în care am dat tot ceea ce am avut mai bun. Primeşti un rol şi îl joci ca şi cum ai fi acea persoană.

Rep.: Aceste roluri ţi-au adus celebritate. Toată această atenţie mediatică nu te jenează în viaţa personală?

D.P. : Nu. Risc doar să primesc în continuare alte roluri şi să dau înapoi tot ceea ce am cîştigat şi tot ceea ce am mai bun în mine ca actriţă.