Deja, din chiar a doua zi a Festivalului Internaţional al Filmului Francofon de la Namur (Belgia), am fost conectaţi la „febra” competiţiei pentru „Bayardul de Aur\". Emoţii sînt şi la lung-metraje, unde „Home\" (cu Isabelle Huppert şi Olivier Gourmet, în rolurile principale), cu care s-a deschis festivalul, poate fi un concurent pentru filmul nostru, „Boogie\". Oricum, ne-am bucurat să vedem afişul - pe post de „cap de afiş\" al ediţiei 2008 - la serviciul de presă al festivalului, semn că prezenţa românească rămîne una de prim-plan.

Pînă una alta, prima zi de lucru, care aici a fost sîmbătă, a însemnat intrarea în program a celor două scurt-metraje din competiţie (există şi un program românesc compact, căruia i s-a rezervat un spaţiu special marţi seara). „Apa\", în regia lui Constantin Popescu, demonstrează aceeaşi ştiinţă acribie a tînărului cineast, preocupat să valorifice efectele semantice şi expresive ale reiterării imaginilor. Ca şi în scurt-metrajele sale precedente – „Apartamentul\" sau „Cantonul\" - Constantin Popescu explorează în adîncul mentalului comportamental colectiv. El se bazează pe situaţii tipice extreme. Aici, setea teribilă duce la fraternizarea, fie şi pentru moment, a unor combatanţi (în cazul de faţă un grup de trei soldaţi români avînd în faţă o tranşee cu un singur soldat rus, într-un avanpost). Alternanţa narativă dă ritmica acestei succesiuni de tablouri ale suferinţei de sete, ce precede teama de moarte, proprie stării de război. Regulile supravieţuirii sînt deviate către condiţiile de a accepta şi înfrunta starea de însetare cumplită. Unul trage şi-l ucide pe rusul care se extazia ca sub un delir. Un altul, jucat remarcabil de Mihai Constantin, îşi cere pedeapsa, dar dincolo nu se mai aud decît vocile de la staţia radio, chemîndu-l pe-al lor, dispărutul. „Apa\" nu este un simplu film de război. Este o metaforă a acestuia, un avertisment la unirea eforturilor pentru a găsi soluţiile de salvare de alte pericole, lipsa resurselor. Mai este şi o meditaţie a responsabilităţii asumate în logica unui armistiţiu mai presus de orice. Stilistic este de relevat mişcarea sacadată a aparatului privind fie la fîntîna cu apa adîncă, fie la soldatul care se teme că va fi ucis din clipă în clipă. Un scurtmetraj ingenios ca structură şi ambiţios în teza sa subliniată cu inteligenţă.

Filmul „Joi\" al lui Hadrian Marcu îşi extrage subiectul dintr-o actualitate a rutinei cotidiene. O muncitoare dintr-o filatură, încă tînără, dar obosită de monotonia existenţei, răspunde invitaţiei unui coleg, uşor superior ierarhic, de a fi condusă acasă cu maşina. Bărbatul solicită să vadă apartamentul, apoi femeia acceptă situaţia. Filmată în timp real, dintr-un singur unghi, secvenţa erotică subliniază şi ea plictisul unor tineri marcaţi de automatismele vieţii citadine. Fata locuieşte cu o verişoară într-un apartament de două camere, închiriat împreună. Băiatul stă singur, după moartea prematură a tatălui şi după ce mama s-a mutat. Sînt „fişe biografice\" oferite de chiar personajele filmului, vidate afectiv, robotizate. Nimic esenţial nu se întîmplă, ca şi cum cei doi ar fi pierdut deja capacitatea de a se mai emoţiona şi de a spera. Strecurîndu-se cu dificultate într-un Bucureşti cu străzi supraaglomerate, băiatul la volan şi colega lui pe scaunul din dreapta, par să accepte totul ca pe un dat, captivi în propriile biografii.