Am privit şi eu, ca şi alte cîteva milioane de români, magnifica finală fotbalistică a „UEFA Champions League”, disputată între Manchester United şi FC Barcelona, pe stadionul „Olimpico” din Roma. Pentru că acest editorial nu este o cronică sportivă, meciul spectaculos dintre cele două echipe devine pentru mine doar un pretext intelectual, de la care voi încerca să dezvolt o scurtă demonstraţie.

În primul rînd, mi-am amintit cu nostalgie că, acum vreo nouă luni, aşa cum menţionau şi comentatorii partidei de miercuri seara, campioana noastră încă „en titre”, CFR Cluj, a repurtat o frumoasă şi neaşteptată victorie asupra vicecampioanei Italiei, pe acelaşi stadion, în debutul ultimei ediţii a „Champions League”. Pe atunci, ne mai făceam iluzii că Steaua şi CFR vor reuşi cine ştie ce performanţă, dar scurta şi chiar jenanta lor prezenţă în grupele Ligii Campionilor s-a încheiat fără glorie, ca şi trecuta guvernare liberală, care se termina cam la aceeaşi dată, pardon de comparaţie, sau într-un mod asemănător felului în care se pare că aceste două echipe îşi vor încheia actuala ediţie a campionatului intern! Însă, în al doilea rînd, dacă am ajuns la comparaţii, spuneţi-mi ce asemănări sau deosebiri se văd, ironic vorbind, între fotbalul marilor cluburi europene şi fotbalul românesc, sau între frenezia civilizată a publicului occidental şi mahalaua balcanică de pe stadioanele noastre? Întrebarea este retorică, iar răspunsul de nerostit…

În egală măsură, în timp ce priveam loja de pe „Olimpico”, în care se aflau alături premierul Italiei, regele Spaniei sau Michel Platini, mi-am adus aminte de scenele recente văzute în România, la meciul dintre Rapid şi Universitatea Craiova. În galeria oficială a stadionului Giuleşti, sub ochii lui Christian Ciocan, purtător de cuvînt al Poliţiei, aflat acolo doar în calitate de suporter, patronul Craiovei, „domnul” Mititelu, era să se ia la bătaie cu un necunoscut, probabil un suporter rapidist. Reacţiile patronului cu nume predestinat, faţă de alte faze ale jocului, mi-au provocat un veritabil şoc. Individul se agita, înjura, trîntea o sticlă de plastic, se răstea la cei din jurul său… Aceste imagini incredibile au fost prezentate la un post de televiziune autohton. Ş-atunci ne mai mirăm că galeriile noastre se încaieră, uneori pînă la sînge, sau că fotbalul românesc arată în halul în care a ajuns acum? Francezii au o vorbă: „Tel maitre, tel valet”… Adică, la aşa un stăpîn, aşa servitor, sau un servitor pe măsură, cum vreţi! Asta face trimitere chiar şi la şeful statului, pe lîngă patroni de cluburi, fotbalişti sau suporteri.

Diferenţa dintre cele două tipuri de civilizaţie, nu doar fotbalistică, pe care nici n-am apucat să le comparăm prea mult, respectiv cea occidentală şi cea românească, începe cu deosebirile de atitudine publică între regele Spaniei şi preşedintele României, continuă cu deosebirile dintre sir Alex Fergusson, antrenorul lui Manchester, şi „domnul” Mititelu, patronul Craiovei, şi se prelungeşte la nesfîrşit, trecînd fie prin deosebirile de atmosferă între „Olimpico” şi Giuleşti, fie prin deosebirea, ca de la cer, la pămînt, dintre lacrimile de tristeţe ale suporterilor englezi, a căror echipă a pierdut finala, şi bîtele suporterilor români, a căror naţiune a pierdut pe drum pariul cu libertatea primită degeaba în dar, acum două decenii… Îmi pare rău că am lungit prea mult fraza, dar am încercat să-mi mărturisesc năduful pe nerăsuflate. Repet: „Tel maitre, tel valet!”