Dragobetele, străvechea zi a îndrăgostiţilor, care îşi are rădăcinile în tradiţiile dace, este sărbătorită de români astăzi, când băieţii şi fetele se întâlnesc să celebreze pentru a rămâne împreună până la primăvara următoare. Personaj fabulos din Panteonul autohton, Dragobetele, a cărui origine se pierde în negura vremurilor - perioada precreştină - este fiul Babei Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică. În tradiţia poporului român, Dragobetele deschidea calendarul pastoral, anunţând anotimpul renaşterii naturii, motiv pentru care mai era supranumit „Cap de primăvară”. În lumea satului românesc, sărbătoarea era marcată, pe 24 februarie, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea şi pe 1 martie, în Moldova şi Bucovina.

În comunitatea tradiţională, în ziua de Dragobete, fetele şi flăcăii se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi mergeau prin lunci şi păduri pentru a culege primele flori ale primăverii: ghioceii şi viorelele, care marcau renaşterea naturii. La întoarcere, strigând „Hai la Dragobete” sau „Drogobetele sărută fetele”, tinerele fugeau spre sat - „zburătorit” - fiind urmărite de flăcăi, iar cele care se lăsau prinse erau sărutate. Prin sărutul de Dragobete se pecetluia logodna şi se anunţa nunta care urma să se săvârşească în toamnă. Dacă nunta se săvârşea, această abatere de la morala societăţii era aspru condamnată la „strigarea peste sat”. După ce ajungeau în sat, tinerii se adunau la casa unuia dintre ei sau în mijlocul satului, pentru „a-şi face de Dragobete”.

În tradiţia populară, Dragobetele mai este numit şi „Logdnicul păsărilor”, deoarece, în această zi, păsările se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Urmând modelul zburătoarelor, omul trebuia să participe la această sărbătoare a naturii. Păsările care nu „se însoţeau” în această zi urmau să rămână singure şi fără pui, până la Dragobetele viitor.

Specialistul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale (CJCPCT) Constanţa, prof. Crina Popescu, a specificat că, în această zi, se practicau şi alte obiceiuri care ţin de tradiţie. De Dragobete, orice fată sau femeie este tentată să atingă un bărbat şi să-l calce pe picior, pentru a-l fi ţinut sub papuc până la următoarea sărbătoare a dragostei. Potrivit conservatorului Crina Popescu, în această zi, fetele şi femeile adunau ultimele urme de zăpadă - „zăpada zânelor” - cu care se spălau pentru a fi frumoase şi drăgăstoase tot restul anului. Zăpada topită se păstra şi peste an, pentru a fi folosită la descântece. „Dragobetele devine şi mai spectaculos, pus în oglindă cu Sfântul Valentin. Iubirea la români este un sentiment profund, curat, care nu are nimic în comun cu comercialul, cu piaţa şi taraba”, a subliniat conservatorul Crina Popescu.

Anul trecut, la Muzeul de Artă Populară, anasamblul folcloric „Dobrogeanca” (coregraf Elena Dordea) al Centrului Cultural Ovidiu a reconstituit sărbătoarea de Dragobete, după materiale documentare puse la dispoziţie de consultantul ştiinţific Crina Popescu, constituite în urma cercetării de teren, prin satele dobrogene.