Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, îşi are rădăcinile în tradiţiile dace şi în credinţa într-un fel de zeu al iubirii, a cărui cinstire, pe 24 februarie, marca simbolic şi începutul primăverii.

Numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, Dragobetele, fiul Dochiei, este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, transformat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului "Zile şi mituri". Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Conform calendarului creștin ortodox la 24 februarie se sărbătorește Întîia și a doua aflare a Capului Sf. Ioan Botezătorul, sărbătoare numită în spațiul slav Glavo-Obretenia. Denumirea de Dragobete provine de la cuvintele slave vechi „dragu-” ‒ drag și „bîti” – a fi (deci a fi drag).

Considerat ca fiind patronul dragostei, al bunei dispoziții, deschizător al primăverii și fiu al Babei Dochia, Dragobetele este întâmpinat cu flori. Tradiția spune că fetele și femeile care nu au fost sărutate în această zi vor fi singure tot anul. De aceea, menirea Dragobetelui este de a le găsi și a le săruta chiar și pe acele fețe care nu sunt frumoase.

În această zi, considerată local prima zi de primăvară, fetele și băieții se adunau în grupuri și ieșeau hăulind și chiuind în câmp, de unde adunau viorele și tămâioare. La Sânziene culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) și oglici (flori mici galbene), numite surioarele viorelelor și tămâioarelor, le făceau buchete și le slobozeau pe apă. Tradiția susține că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună, reprezentând jumătate de sărindar.

Dragobetele este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

Celebrarea lui Dragobete este prefațată de o zi din Calendarul ortodox în care este sărbătorit Sfântul Mucenic Vlasie (11 februarie), care a devenit în Calendarul popular protector al păsărilor de pădure și al femeilor gravide. De ziua lui s-ar întoarce păsările migratoare, li s-ar deschide ciocul și ar începe a cânta. Peste două săptămâni, la Dragobete, se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile în care își vor crește puii.