Mii de copii de vârstă școlară cu diferite dizabilități trăiesc drama izolării chiar în școlile normale care ar trebui să le faciliteze incluziunea socială. Problemele legate de includerea lor în comunitățile obișnuite sunt de natură umană și legislativă: cadrele didactice nu sunt pregătite pentru a accepta și a lucra adaptat cu elevii cu nevoi speciale, părinții luptă cu sistemul morilor de vânt, iar cei care au de suferit sunt copiii. Ziarul Telegraf vă propune o trecere în revistă a tuturor acestor probleme, legate de legislaţie şi birocraţie şi o încercare de a le rezolva împreună cu autorităţile direct responsabile. Aşteptăm pe adresa redacţiei problemele şi cazurile cu care v-aţi confruntat.

Opusul iubirii este indiferența. Iar indiferența a devenit arma societății în care trăim. Când nu mai putem fi indiferenți, devenim răi. Unul dintre domeniile deloc scutite de loviturile acestei arme este sistemul de învățământ. Pe de o parte sunt concepțiile de incluziune a copiilor cu dizabilități în sistemul normal de învățământ, de cealaltă parte găurile negre cu care se confruntă acest sistem, deloc pregătit pentru ceea ce înseamnă curriculum adaptat, cadre didactice pregătite din punctul de vedere al psihopeddagogiei speciale.

Din punctul de vedere al organizațiilor care promovează educația incluzivă, aceasta înseamnă acces la educație de calitate pentru toți copiii cu dizabilități (vezi Declarația de la Salamanca, din 1994). Educația de calitate este definită ca fiind crearea de oportunităţi reale de obţinere a succesului în experienţa de învăţare. Cu alte cuvinte, calitatea educaţiei nu se măsoară în termeni de performanţă, promovabilitate, infrastructură, tehnologie şi confort, ci în capacitatea sistemului, a şcolii şi a dascălului de a crea oportunităţi de învăţare pentru orice copil/elev. Ei, aici avem cu adevărat probleme. Școlile românești abia suportă, din punct de vedere al infrastructurii, confortului și tehnologiei, lucrul cu copiii care nu necesită o atenție specială, darămite cu cei cu nevoi. Potrivit statisticilor, în România trăiesc 60.645 de copii cu dizabilităţi de vârstă şcolară. Deşi Guvernul României raportează un număr de 11.904 copii segregaţi în şcoli speciale, cercetarea de teren, relevă o cifră de trei ori mai mare: 31.486. De asemenea, 17.975 sunt neşcolarizaţi. În Constanța sunt, de exemplu, șase școli speciale, iar rezultatele pe care le obțin cu elevii cu care lucrează nu sunt deloc de neglijat. Din păcate, aici ajung doar copiii la care gradul de handicap este mare și care au nevoie de supraveghere atentă, de monitorizare permanentă. Ce ne facem însă cu acei copii care au un handicap ușor sau mediu? Ei ajung în școlile obișnuite, iar aici începe adevărata dramă a izolării.

PROBLEMELE INTEGRĂRII

Una dintre probleme este încăpățânarea părinților de a-l integra pe copil cu forța. Am întâlnit zeci de cazuri în care părintele refuza sistematic să accepte că există o problemă cu copilul. Deși cadrul didactic, psihologul sau alte persoane din jur aduc în atenția părintelui că există o problemă de natură psihologică sau de comportament, acesta refuză să vadă realitatea. Unde sunt demersurile pentru instruirea părintelui?! Acestea nu se regăsesc în legislație și nicăieri în sistem, deşi sunt esențiale pentru găsitea soluțiilor optime în rezolvarea problemelor care apar în demersul de incluziune socială.

Apoi, potrivit legii, școala este obligată să primească un elev cu dizabilități care are certificat de orientare școlară, eliberat de Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională. Însă, în multe cazuri, acel copil devine o problemă în plus pentru profesorul de la catedră. Pe hârtie nu există un curriculum adaptat. Învățătorul sau profesorul trebuie să găsească singur resursele necesare pentru a lucra cu elevul care are nevoi speciale, iar dacă nu are pregătire în domeniu, demersul lui este unul greoi, ba uneori greșit, care provoacă frustrare și copilului și profesorului.

În cele din urmă, se ajunge la o situație tensionată în care părintele reproșează cadrului didactic că nu se ocupă suficient de copil, iar cel de la catedră ajunge să-l izoleze pe copil cu replica „Ia-ți handicapatul și du-te în altă parte!“ (Nu vă oripilați, căci aceasta este realitatea!). Apoi mai sunt și părinții celorlalți copii, care nu vor să depună nici un efort să-l accepte pe elevul cu dizabilități. În unele cazuri nici nu au cum să-l accepte pentru că locul acelui copil nu este într-o clasă normală.

De aici și până la un adevărat război personal este doar un pas, însă este o luptă a orgoliilor și hârtiilor, iar nimic bun nu iese de aici pentru copil.

CE ÎNSEAMNĂ, ÎN FAPT, EDUCAŢIE INCLUZIVĂ

Definiția educației incluzive este următoarea: „proces prin care răspundem diversităţii nevoilor copiilor prin creşterea gradului de participare la învăţare şi reducerea excluziunii. Aceasta presupune o serie de schimbări de substanţă din perspectiva conţinutului educaţional, a abordării didactico-pedagogice, a structurii sistemului de educație şi a strategiilor educaţionale“. Înțelegem de aici că schimbarea trebuie făcută la nivel profund, de sistem. De unde atâta schimbare în sistemul românesc?!

EXEMPLE ALE UNOR CONSTĂNŢENI DE LÂNGĂ NOI

Ca să se înțeleagă adevărata dramă a acestor copii, vă relatez următoarele aspecte, sub protecția anonimatului personajelor care trăiesc chiar în Constanța. Este vorba de un elev cu Sindrom Down, care are un retard mintal moderat, dar care ajunge să susțină examenul de bacalaureat. Știți care este singura concesie care i se face? I se acordă o oră în plus pentru rezolvarea sarcinilor?! Același lucru se întâmplă și în cazul examenului de Evaluare Națională. Adică fără subiecte adaptate, căci se presupune că a ajuns aici învățând după un curriculum adaptat, nu?! Ce se întâmplă cu copiii aceștia când finalizează clasa a VIII-a sau a XII-a? Toate autoritățile ridică din umeri. În cel mai fericit caz ajung să facă o școală profesională și pot obține niște abilități sociale și profesionale pentru a face o meserie. Însă aceste cazuri sunt rarisime. Cei mai mulți devin povara permanentă a părinților lor, fără a avea posibilitatea de a se întreține singuri!

Dacă aveți cazuri concrete și v-ați lovit de astfel de probleme, dar și alte nesemnalate aici, în ceea ce privește incluziunea copiilor cu dizabilităţi în şcoli, vă așteptăm pentru a le găsi o soluție împreună autoritățile competente sau, măcar, pentru a le aduce în atenția publicului larg. Ne puteți scrie pe adresa office@telegrafonline.ro, alina.cristea@telegrafonline.ro sau andreea.rogoveanu@telegrafonline.ro.