Mircea Ghiţulescu a adus, la Constanţa, la începutul acestei luni, „Istoria literaturii române. Dramaturgia“. Ampla lucrare a fost pregătită încă din 1984, prin apariţia volumului „Panorama literaturii dramatice contemporane. 1944-1984“, urmată de „Istoria dramaturgiei române contemporane. 1900-2000“. Mircea Ghiţulescu este absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj (1964–1969) şi doctor în estetica teatrului cu teza „Direcţii estetice în comedia contemporană“. Însă, înclinaţia pentru dramaturgie, nu atît în calitate de autor de volume critice, cît mai ales în cea de cronicar sau director de teatru şi de revistă (publicaţia „Drama“) este parte integrantă a pasiunii pentru cuvîntul scris, pentru că Mircea Ghiţulescu este, înainte de toate, autorul volumelor de proză „Oraşul fără somn“ (1978) , „Omul de nisip“ (1982), urmate de „Oglinda lui Narcis“ (1986) sau „Wiener Walzer“ (1999).

Reporter: Poate fi considerat acest gen literar, genul dramatic, o „Cenuşăreasă” a zilelor noastre?

Mircea Ghiţulescu: Dramaturgia nu este o „Cenuşăreasă”. Este una dintre formele de artă cele mai interesante. Este de ajuns să rostim numele lui William Shakespeare, al lui Victor Hugo, Moliere sau Caragiale. Astfel, ne dăm seama că dramaturgia reprezintă o forţă literară deosebită.

Rep.: Este adevărat că vă place mai mult să citiţi piese de teatru decît să vedeţi transpunerea lor în scenă?

M.G.: Uneori, da. Pentru a scrie „Istoria literaturii române. Dramaturgia“ a trebuit să citesc mii de piese de teatru. Adesea e mai profitabil, pentru tine, ca cititor, să citeşti decît să o vezi. Pentru că citind, îţi imaginezi decorul pe care îl vrei, nu pe cel pe care ţi-l propune regizorul. Posibilitatea de a jongla cu imagini la lectura unei piese de teatru este mult mai mare, decît la vizionarea unui spectacol, unde vezi un produs finit.

Rep.: O piesă de teatru are ca finalitate doar transpunerea ei scenică?

M.G.: Ea este scrisă pentru scenă, în principal. Dar, asta nu înseamnă că nu poate sta frumos, într-un raft de bibliotecă, precum orice carte de poezie sau de proză. Astăzi, nu se joacă numai piese de teatru, regizorii preferă să dramatizeze romane.

Rep.: În ceea ce priveşte publicul larg, aţi observat o reticenţă în a citi teatru?

M. G.: În lumea teatrului, actorii şi regizorii citesc dramă. În ceea ce priveşte publicul larg, nu am o statistică, dar tuturor ne place să citim teatru, pentru că şi atunci cînd citeşti un roman, dai repede peste paginile cu descriere, pentru a ajunge la cele cu dialog. E mai viu, e comunicare directă.

Rep.: E o regulă ca un bun prozator să scrie şi dramă?

M.G.: Marii scriitori români au fost dramaturgi. Eu cred că Ion Luca Caragiale este mai mare prozator decît dramaturg. Prin „Momentele şi schiţele“ sale, acele forme de literatură pe care el le-a descoperit pentru prima dată în Europa, este un reformator al prozei europene. Nu este un atît de mare dramaturg, pe cît este prozator. Vorbesc de Camil Petrescu, un mare prozator şi dramaturg, în acelaşi timp sau de Lucian Blaga, un mare poet şi dramaturg.

Rep.: Cum s-a înfiripat ideea de a scrie o istorie a dramaturgiei româneşti?

M.G.: Am mers în etape mici. O astfel de carte nu se poate scrie deodată. Prima etapă a fost „Dramaturgia contemporană”, o carte care a apărut în 1984. A urmat „Istoria dramaturgiei române contemporane”, care cuprindea secolul XX Această ultimă formă abordează, faţă de cele precedente, secolele XIX şi XXI.

Rep: Care este utilitatea acestei lucrări?

M.G: Utilitatea unei cărţi depinde de numărul de cititori pe care îl are. După cîte îmi dau seama, acest volum este căutat. Din acest punct de vedere, consider că el este necesar.