Nu ştiu dacă povestea în care este implicat Dominique Strauss-Kaher ne-ar fi captivat la fel de mult în absenţa implicaţiei FMI-ului în viaţa noastră de fiecare zi. Sunt, însă, aproape două decenii de când celebra instituţie financiară a revenit în România, după ce fusese gonită atât de nepoliticos de către un Ceauşescu extrem de suspicios la condiţiile de orice fel puse în schimbul banilor împrumutaţi. De-a lungul acestor decenii au fost etape acute - în special între 1997 şi 2000, în timpul guvernării cederiste - în care reprezentanţii FMI au fost percepuţi precum comisarii sovietici de pe vremuri, atotputernici şi neîndurători. Câţiva dintre înaintaşii dlui Franks au intrat chiar şi în folclor, ca să nu mai spunem despre cupletele satirice ale feluritelor grupuri care făcuseră din ei autentice vedete (Poulsen, Zervoudakis şi alţii). Ca şi dl Franks, toţi au fost nişte simpli funcţionari - e drept, de rang înalt - iar misia lor a fost să se asigure că ce promit guvernanţii la negocierile pentru banii cu dobândă rezonabilă ai Fondului se îndeplineşte. Truda lor cotidiană constă în compararea cifrelor şi în semnalarea neconcordanţelor. Nimeni nu cutează, cred, să-i ameninţe pe Băsescu sau Boc că dacă nu fac nu ştiu ce, o să vadă ei ce li se întâmplă. Unicul lucru care se poate întâmpla este să se închidă robinetul tranşelor de împrumut şi să fim nevoiţi să împrumutăm de pe piaţa bancară la dobânzi corespunzătoare riscului de neplată pe care-l prezintă o economie instabilă şi prost condusă.

A fost reproşat nu odată faptul că reţetele FMI nu au avut, cam pe nicăieri, rezultatele scontate. Că economiile pe care s-a experimentat nu s-au însănătoşit subit - şi se aduce mereu exemplul Argentinei, unde eşecul a fost cel mai spectaculos. FMI însă nici nu pretinde că s-ar afla în posesia unor reţete garantate. Practic, specialiştii săi nu fac altceva decât să-ţi indice cam ce găuri ale risipei instituţionale ar trebui acoperite ca să nu se mai scurgă prin ele inflaţia şi puterea de cumpărare. Din punctul lor de vedere lucrurile sunt simple: produceţi mai mult decât cheltuiţi - dacă vă ţin balamalele. Dacă nu, cheltuiţi mai puţin decât credeţi că e nevoie.

Economia unei ţări nu este condusă nici de FMI, nici de vreo altă instituţie internaţională. Ci de propriul său guvern, care se instalează în virtutea încrederii electorale a populaţiei. El este cel care decide. Un FMI nu face altceva decât să dea sfaturi şi bani - condiţionat.

Revin la D.S.K., şeful cel mare. A fost de curând pe la noi. Primit cu tot respectul cuvenit unuia dintre cei mai puternici oameni ai momentului cu excepţia şefilor statelor celor mai puternice. În simbolistica populară el exprimă atotputernicia banului pe care stă călare instituţia pe care o reprezintă. Genul de persoană ale cărei decizii pot influenţa, în bine sau în rău, soarta unei naţiuni. Dacă el ar fi zis: nu le mai dau bani românilor, că şi-aşa nu ştiu ce să facă cu ei! - soarta noastră s-ar fi schimbat dramatic. N-a zis. Noi l-am privit cu ochi buni, inclusiv prin faptul că e un european de-al nostru, nu un american care nu ştie nici unde ne aflăm pe hartă, că avea şanse să-i dea un brânci nesuferitului de Sarkozy la viitoarele alegeri prezidenţiale şi că era atât de galant cu doamnele.

Pentru ca să se întâmple ce s-a întâmplat. Incredibil! De neexplicat cum o persoană cu atâtea atu-uri, aflată atât de sus pe scara socială, poate să-şi compromită şi trecutul, şi prezentul şi viitorul printr-un impuls nesăbuit. DSK era însă conştient de limitele şi vulnerabilităţile sale, pe care le-a şi evocat recent ca pe un soi de premoniţie. Împlinită cu vârf şi îndesat.