În orice religie, de oriunde ai apuca observarea ei, este vorba despre iubire; iubire care este măsurată, cântărită, analizată și filosofata uneori mult prea mult de către mintea umană. Iubirea este un sentiment, o trăire, o floare sădită prin concepție în pământul roditor al sufletului nostru și de care avem datoria să ne ocupăm pentru a o crește către bogăția și bucuria înfloririi, iar un asemenea dar nu poate fi supus unei măsurători sau analize mentale reci.

Cu toate acestea, potrivit psihologului Laura Maria Cojocaru, acest sentiment grandios este deteriorat în experiența umană de opusul ei, care - paradoxal sau nu - nu este ura, ci frica. Privind din această perspectivă, putem evidenția două tipuri de frici: exterioară sau interioară.

1. Frica exterioară este una insuflată intenționat pentru controlul maselor, al "prostimii", lucru care în toate epocile s-a dovedit un "rău" necesar de cele mai multe ori. Din ce motiv? Deoarece, încă sunt mult mai puține persoane care decid să facă ceva bun și constructiv cu libertatea de gândire și simțire și care să evite (conștient și intenționat) tentația exercitării abuzive a puterii pe care ne-o dă sentimentul că suntem ființe libere în mod natural; și pentru că, încă își pun amprenta cutumele educației, respectiv ceea ce generațiile anterioare te învață așa cum au fost învățate și ele: să te ferești din principiu, să fii mai mult în prevenție, să fii cu frică de părinți, de autoritate, de Dumnezeu; și pe care tu îi crezi, pentru că "au experiență", explică psihologul, președintele Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

2. Frica din interior este acea experimentată prin observarea modelului celor din jur, prin primirea educației intenționate în acest sens, prin accesul la informațiile legate de controlul maselor și prin experiențele personale în care am simțit un deranj de orice tip. Și toate acestea, prin repetiție, devin convingeri și mod de viață și ajung să ne direcționeze din interior, declară psihologul.

De unde începem cu lecția iubirii?

Iubirea începe cu iubirea de sine (și nu, nu este egoism!), în sensul respectării darurilor cu care am fost înzestrați (vezi Pilda talanților din Predică de pe munte a lui Iisus Hristos), al respectului față de corpul nostru (vehiculul sufletului în această lume), al respectului față de sănătatea noastră fizică, mentală, psihică și emoțională. Căci, cum altfel poți fi de ajutor celor din jur și cum altfel poți dărui, dacă nici pentru ține nu știi și nu ai din ce?

“Iubirea continuă cu detașarea de frică, pentru că e mai greu, dacă nu imposibil, să poți iubi ceva/pe cineva care te sperie. Mai precis, este important să ne detașăm de frică de autoritate, pentru că nu este nimeni "mai autoritate" decât altcineva. Suntem cu toții doar pioni în această lume și jucăm unii față de alții doar niște roluri care ne ajută să învățăm și să evoluăm. În aceeași ordine de idei, este important să ne detașăm de ideea de autoritate divină, deoarece Dumnezeu nu este nici șeful nostru, nici călăul nostru și nici slugă noastră care ne împlinește dorințele. Dumnezeu este în relație directă cu noi, nu autoritate ci ghid, nu pedepsitor ci model de iertare, acceptare și iubire și nu are nicio datorie față de noi să ne împlinească toate scenariile noastre mentale, ci este lângă noi cu răbdare să creștem în ritmul nostru, nu pentru el, ci prin El”, a mai spus psihologul.