O AJUSTARE INERENTĂ Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, consideră că este momentul să vedem dacă abordarea românească a crizei în 2008 - 2009 a fost cea mai bună, mai ales că s-a încheiat şi cel de-al doilea acord cu FMI. „A conduce o instituţie printr-o criză este foarte dificil. Abia ulterior poţi să faci evaluări dacă a fost bine sau nu. Nu am nici timpul şi nu e nici scopul meu acum, dar un lucru trebuie să spun: ajustarea prin care a trecut România era inerentă”, a spus vineri Isărescu, la seminarul „Strategica: On strategies in a challenging world”. El a mai arătat că nicio ţară nu poate să crească la infinit cu deficit de cont curent de 14% din PIB, cum avea România în 2007-2008: „Dacă noi nu făceam ajustarea, o făceau pieţele externe. Asta s-a şi întâmplat. Intrările de capitaluri în România s-au diminuat până spre 2% din PIB. De la 19 miliarde de euro în 2007 şi 2008, capitalurile s-au redus în fiecare an spre 3 - 4 miliarde de euro şi atunci economia a trebuit să se adapteze. Nu a fost numai decizia noastră, ci şi a pieţelor”. Guvernatorul BNR a mai spus că, în 2007, înainte de criză, gândea o ajustare a deficitul de cont curent de la 14 la 8% din PIB, însă, post-criză, indicatorul a coborât la 4%, ca urmare a corecţiei pieţelor financiare: „Ca ajustarea să fie mai acceptabilă, am compensat-o cu bani publici. Nu a venit FMI pe capul nostru. Răstălmăcirile ulterioare privind maniera în care am abordat criza se întâmplă în toate ţările”.

POVESTIRI DIN 1971 Isărescu a mai subliniat că se încheie un ciclu economic de 40 de ani şi că nu ştie ce va urma, iar pentru „a desluşi o strategie pentru România”, trebuie să analizeze dacă lumea se află „într-o perioadă post-criză sau într-una de criză continuă”: „Eu nu pot să ies din experienţa mea personală. Am intrat în viaţa matură, relativ publică, în 1971, când se prăbuşea sistemul Bretton Woods, cu o vechime tot de vreo 40 de ani, bazat pe un preţ al aurului de 35 dolari/uncie. Şi am văzut cum tot ce citisem până atunci nu mai era adevărat în gândirea economică. Cursurile valutare nu mai trebuiau să fie fixe, pentru că nu făceau bine; aurul nu mai trebuia să fie etalon monetar. Toată lumea vorbea despre criza dolarului, iar după 10 ani s-a întâmplat ca moneda americană să înlocuiască aurul şi să devină rege”.