Exact cu acest titlu îmi începeam colaborarea la săptămînalul constănţean „Contrast”, în urmă cu aproape 18 ani. Încercam, pe atunci, să fac o scurtă analiză a stilurilor editoriale din presa scrisă. La începutul anilor 90 alte nume ţineau capul de afiş în puzderia de publicaţii apărute după Revoluţie. Dintre veteranii supravieţuitori ai acelei perioade n-au mai rămas vizibili astăzi decît Petre Mihai Băcanu şi dinozaurul Ion Cristoiu. Octavian Paler a încetat din viaţă, iar Cornel Nistorescu s-a lăsat de scris. În acei ani, Mihai Tatulici începuse să facă mai mult televiziune (şi a continuat la fel, pînă azi), Sorin Roşca Stănescu nu era încă „lider de opinie” sau proprietar de ziar şi Sânziana Pop abia încerca să lanseze revista care a consacrat-o definitiv, nu numai ca scriitoare, ci şi ca jurnalistă. Clasicii editoriali de astăzi, care pot fi consideraţi veritabile „branduri”, cum ar fi (citez la întîmplare) Cristian Tudor Popescu, Doru Buşcu, Ion M. Ioniţă, Adrian Ursu, Dan Cristian Turturică şi mulţi alţii, erau abia debutanţi pe atunci. Marius Tucă era un anonim ce nu părăsise legendarul său oraş natal, Caracal, iar Emil Hurezeanu nu revenise în ţară. Cît priveşte nume ce se mai zăresc şi azi prin presă, precum Radu Călin Cristea, George Stanca, Nicolae Prelipceanu sau chiar subsemnatul (cu toată modestia!) intraserăm în gazetărie venind din lumea literară, pe care o frecventam de vreo două decenii. Cel mai consecvent ziarist, activ pînă în ziua de azi, dincolo de mode sau schimbarea epocilor, a rămas intelectualul Tudor Octavian.

Şi azi, ca şi atunci, am rămas încredinţat că felul în care gazetăria reflectă politica este o formă de implicare socială ce poartă amprenta fiecărei semnături. Opiniile unui ziarist îi trădează personalitatea. Poţi să nu fii politician, dar să faci politică prin ceea ce scrii. Recentele acuzaţii ale lui Traian Băsescu faţă de toată presa (şi cea vorbită, nu doar scrisă) mi-au stîrnit curiozitatea tocmai în acest sens. Hai să vedem dacă Popeye marinarul a avut dreptate sau doar a încercat să „se spargă în figuri”, cum face de obicei! Discutăm fugar măcar cîteva exemple „just for fun” (doar pentru amuzament)…

Îmi amintesc că, pe la mijlocul anilor 90, o fostă iubită a lui Ion Cristoiu a început un serial „fierbinte”, în săptămînalul „VIP”, pigmentat cu tot felul de dezvăluiri despre amantul ce o părăsise. Printre altele, fosta iubită a editorialistului declara că Ion Cristoiu face amor cu o femeie „de parcă ar strînge în braţe un sac cu cartofi”. Ei bine, opinia mea este că acelaşi stil bolovănos şi „heirupist” îl caracterizează pe magistru şi în cazul celebrelor sale editoriale. De când îl cunosc, Cristoiu a făcut figură de „independent”. Pe vremea lui Iliescu îl înjura pe primul preşedinte liber ales, pe timpul lui Constantinescu pusese tirul pe palatul Cotroceni, iar acum face spume la gură împotriva lui Băsescu, fie că vorbeşte pe postul „Antena 3”, fie că scrie în „Jurnalul Naţional”. El înjură frecvent ba PSD-ul, ba PD-L-ul, sau chiar PNL-ul, deşi se vede cu ochiul liber că are unele slăbiciuni liberale. Despre cine nu vorbeşte de rău Ion Cristoiu, cu toate că încearcă să pară imparţial? Aţi ghicit! Despre Partidul Conservator şi Dan Voiculescu, căruia, pe deasupra, îi mai spune şi „domnul profesor Voiculescu”…Fără comentarii!! În ceea ce-l priveşte pe Cristian Tudor Popescu, ca să sărim peste cîteva generaţii, cred că este singurul editorialist care ar merita cu adevărat o „bilă albă”, deşi chiar şi aceasta ar fi niţel „pistruiată” de cîteva mici puncte negre. C.T.P.-ul a fost singurul redactor – şef care s-a aflat pe poziţii adverse cu patronii săi, atît în ceea ce priveşte pe Ana Maria Tinu, cît şi în privinţa lui Adrian Sârbu, în problemele legate de politica editorială, iar această atitudine merită salutată! Din păcate, stilul său de „Gică contra” l-a făcut să se ia la harţă cu foarte mulţi confraţi, indiferent de opţiunile politice ale fiecăruia, totul culminînd, dacă vă mai aduceţi aminte, cu retragerea grupului „Realitatea – Caţavencu” din Clubul Român de Presă, după scandalul cu accidentul de maşină al ministrului Ludovic Orban. Dar pentru că am ajuns la acest grup de presă, să vorbim scurt de cîţiva tineri rebeli de la începuturile anilor 90, anume faimoşii băieţi de la „Academia Caţavencu”. Vreme de un deceniu şi jumătate ei au fost cu adevărat cei mai liberi gazetari din România postcomunistă! Astăzi, de pildă, Doru Buşcu este, după modesta mea opinie, unul dintre cei mai talentaţi editorialişti, avînd şi meritul că nu s-a dat de partea lui Băsescu. Însă – pentru că există întotdeauna un „însă” – de cînd şi-au vîndut băieţii toate acţiunile pe care le deţineau la numărul mare de publicaţii ale grupului, au dispărut, ca prin farmec, din paginile acestora orice informaţii sau referiri la Sorin Ovidiu Vântu, noul acţionar majoritar. Un exemplu ilustrativ este şi Sorin Roşca Stănescu, cel care scrie în favoarea liberalilor şi a prietenului Dinu Patriciu, dar o face întotdeauna şi împotriva lui Traian Băsescu. Sau invers! Toţi seniorii editori de la „Evenimentul Zilei” îi sînt, în mod evident, favorabili lui Traian Băsescu. Mai vreţi exemple sau ne oprim aici? Pînă la urmă, cine are dreptate, Popeye cel viril sau noi, ziariştii? Cît de „condamnabili” sîntem noi, pentru că nu ne revoltăm împotriva patronilor? Sau de ce ar trebui să o facem, dacă avem idei politice comune, cum vorbeam şi la început despre felul de-a face politică prin gazetărie. De fapt - ca să încheiem - cum funcţionează „ziaristul-tonomat”, doar împotriva lui Popeye marinarul sau şi în favoarea lui? That is the question! (Aceasta-i întrebarea!) - vorba lui Hamlet. Să fim sănătoşi şi la tonomat groşi…