„Dottore”... a mormăit satisfăcut de sine preşedintele cu vreo două zile înainte ca revista „Nature” să publice corespondenţa nesemnată a lui Daniel Funeriu, consilierul responsabil cu rufele murdare din debaraua Cotrocenilor. Căci tot el este cel care demonstrat cu zel ştiinţific, analizând „frame cu frame” filmuţelul în care Băsescu îi ardea o scatoalcă puştiului din Ploieşti că, tehnic, gestul ar fi fost imposibil.

De data aceasta, revista cu pricina a luat de bune zisele Funeriului, fără a proceda – cum o cere deontologia europeană – la serviciile unor specialişti care să certifice că acuzaţia e întemeiată.

Dar nu asta e problema, ci satisfacţia cu care preşedintele şi-a rumegat răzbunarea, satisfacţie pe care nu a reuşit nici măcar să şi-o mascheze, anticipând-o cu acel misterios „dottore”. La stilul său, nu m-aş mira să fi fost în posesia acestei informaţii încă de pe când l-a numit (cu prea multă, suspect de multă uşurinţă) pe Ponta premier, cu scopul de a-i trage o copită decisivă când îi era acestuia lumea mai dragă.

Stilul e omul – spunea nemuritorul Buffon, iar preşedintele nostru ilustrează în cel mai înalt grad această opinie. Stilul său este permanenta agresiune la cei din jur, căutarea punctelor vulnerabile pentru a putea ataca decisiv la momentul favorabil. Cunoaşterea înseamnă pentru el identificarea vulnerabilităţilor, iar dragele sale servicii secrete îi fac, în acest sens, nepreţuite servicii. Tot intuind caracterul omului, înclin să cred că la întâlnirea cu Ponta de la Cotroceni i-a făcut cunoscut amănuntul, jucându-l ca un atu pentru eliminarea sa din cursa pentru Bruxelles.

Asta în ce-l priveşte pe Băsescu. În ce-l priveşte pe Ponta chestiunea implică, după părerea mea, o abordare nuanţată care ţine în primul rând de o cutumă pe care mediul nostru academic a îmbrăţişat-o ca pe o realitate de neevitat. În sensul că toată lumea se inspiră de peste tot, ca dintr-un bun public, fără a se mai încurca cu normele tehnice ale academismului. În România au apărut, după Revoluţie, ca ciupercile, mii, zeci de mii de doctori în toate cele. Instituţiile de învăţământ superior s-au întrecut ele însele în realizarea de producţii record de doctori pe cap de locuitor alfabetizat. Nu mai vorbim de rolul nociv al internetului care a făcut inspiraţia extrem de fragilă şi, în acelaşi timp necontrolabilă. Aş vrea să am o listă a tuturor doctorilor din România şi să pot decela câte propoziţii originale sunt în fiecare dintre lucrările acestora. Am la îndemână un singur exemplu: mi-ar place să mă delectez cu partea originală, proprie, din lucrarea de doctorat a lui Gabriel Oprea – el însuşi conducător de lucrări de doctorat! În această mare de opere pe care de multe ori nu le citesc nici măcar cei care le scriu, ca să nu mai vorbesc de cei care le avizează, acuzaţia de plagiat devine extrem de facilă. În cazul lui Ponta ea este ciudată prin faptul că înşişi cei din care se pretinde că acesta s-a inspirat n-au avut nimic de comentat, ba, din contră, i-au recenzat eligios producţia.

De aceea, cred că problema asta a plagiatului în general nu poate fi rezolvată doar de Funeriu. E nevoie de ceva mai multă competenţă...