M-am întrebat deseori ce anume voia să spună Lee Strasberg, la celebrul „Actors Studio”, când cerea unui actor să devină el însuşi. Ceea ce şcoala lui Stanislavsky preconiza - identificarea cu personajul - pare chiar şi astăzi mai pe înţelesul nostru.

Mă gândesc la toate acestea la ceasul când un Emanoil Petruţ ar fi putut sărbători 80 de ani de viaţă. De ce anume? Pentru că, de fapt, actorul a intrat în cinematografie pe calul lui Tudor Vladimirescu şi mă tem că a şi rămas pentru multă vreme acolo, într-o ramă, o efigie. Era pesemne de aşteptat ca o istorie a filmului românesc să-l aducă pe copertă. Respectivul volum apărea în 1976, la Meridiane, reproducând un cadru din „Tudor” (1962), regizat de Lucian Bratu. În rolul titular, Emanoil Petruţ venea călare spre noi, reîncarnându-l pe Tudor, într-o înaintare implacabilă, spre un sfârşit tragic, asemenea atâtor altor eroi ai neamului. Nu-i este dat oricui să se identifice cu un astfel de cod al istoriei naţionale, într-o iconologie emblematică. Sub sceptrul lui, discipolii semiologiei ar avea de relevat tonul dramatic, patetismul strunit propriu martirilor, siliţi să piară sub tăvălugul istoriei.

PRIMA... RECITARE Nu trebuie să ezităm în a da o semnificaţie specială locului unde ne naştem. Venind pe lume la Mărăşeşti, la 8 februarie 1932, Emanoil Petruţ părea să poarte din pântecul mamei germenii istoriei ale cărei pagini le-a reînviat mai târziu. A copilărit la Focşani. Poate şi pentru că acolo l-au dus trenurile, odată cu familia. Tatăl era impiegat, mama, funcţionară. Prima recitare s-a produs într-o biserică, spunând „Tatăl nostru”.

STUDII Formarea lui evocă acea perioadă de după război când activişti culturali erau judecătorii, de pildă. În cazul lui, un anume magistral, Gheorghe Ghenuchi, l-a cooptat într-o trupă de amatori. La Focşani, a jucat acelaşi personaj căruia îi dădea viaţă George Vraca. Văzându-l, cu ocazia unui turneu, acesta l-a îndemnat să se facă actor. Era şi vremea gesturilor colective altruiste. Focşaniul l-a trimis la Iaşi pe cheltuiala oraşului. Aşa se spune. Când, la Bucureşti, s-a înfiinţat Institutul de Artă Cinematografică, a părăsit facultatea de teatru ieşeană.

ROLURI Jean Georgescu îi oferă un rol în „În sat la noi”. Era încă student. Termina Institutul abia în 1953. Tot de pe băncile facultăţii, în „Nepoţii gornistului”, făcea trei roluri. Debutând atât de crud, aproape nu poţi înţelege cum, în acele vremuri, ţi se şi oferea, destul de repede, Premiul de Stat.

Jean Mihail îl adusese în „Brigada lui Ionuţ” (1955), Liviu Ciulei l-a invitat în echipa „Erupţiei”(1957), Paul Călinescu, în „Porto Franco” (1961). Până să-i ofere primul lui mare rol, în „Tudor”, Lucian Bratu îl verificase în „Secretul cifrului”(1959). (Va urma.)