Profilul personajelor interpretate pe scenă de Emil Botta se situează sub semnul tragediei: Werther, Iago, Macbeth, Vania („Unchiul…”), Ion („Năpasta” lui Caragiale).

A apărut pe marele ecran în 1939, în „Se aprind făcliile” de Ion Şahighian. Ultimul rol a fost în „Premiera” (1976, regia Mihai Constantinescu), ecranizarea unei piese de Aurel Baranga. Făcea rolul lui Vasilică (ipostază de histrion tulburat şi întunecat), la momentul unei crize familiale (accident al fiului), prin care avea să treacă o actriţă de succes. Inutil să spunem că s-a aflat mereu alături de marii actori ai teatrului şi filmului românesc.

„Viaţa nu iartă”, Când primăvara e fierbinte”, „Pădurea spânzuraţilor”, „De-aş fi… Harap Alb”, „Răscoala”, „Dacii”, „Reconstituirea”, „Dincolo de nisipuri”, iată o listă de titluri mai mult decât referenţiale. Când Harap Alb ajunge în tenebrele în care Împăratul Roş îşi închisese fata, dă cu ochii de un fel de arătare, un „râsu’-plânsu’” cutremurător. Era acolo Vrăjitorul. Dacă te privea te putea ucide. Personajul purta semnul morţii pe o figură dilematică, precum un tatuaj al amăgirii.

Nebunul din „Răscoala” îşi declama prorocirile pe un ton ultimativ, de dinaintea diluviului social. Îngâna glasul, emiţând aburul unei îndulciri imposibile, într-o lume ţărănească săracă, tristă, furată. Profil istoric şi legendar, în Deceneu („Dacii”). Marele Preot personifica semeţia gândului de a supravieţui, ca şi prudenţa unui păstor de neam.

Mai aproape de cele omeneşti (profesorul Paveliu, ascuns în alcool de ruşinea de a fi umilit de Procurorul cu care soţia îl înşela), Lucian Pintilie l-a distribuit în peisajul grotesc din „Reconstituirea”, acordându-i funcţia unui pivot moral al umilinţei din a cărei capcană nu poţi ieşi. Deşi el însuşi călcat în picioare, Paveliu rămâne, totuşi, unicul resonneur, şi potenţial justiţiar, al declinului din viaţa tinerilor Vuică (George Mihăiţă) şi Ripu (Vladimir Găitan).

Puţini actori au şansa de a se exprima precum joacă şi, astfel, de a-şi defini cu atâta acurateţe propriul stil. Poetul Emil Botta a scris mereu numai pentru actorul Emil Botta. De multe ori, am avut sentimentul că, la filmare, prin ochii aparatului, actorul comunică cine ştie căror lumi, îndepărtate şi eterne, visul unui crucificat: „Stele-ascunse-n telescop/ întoarceţi-vă-n cer/ Douăzeci de ani astronomul miop/ O să vă caute ca pe mioare un oier”.

„Oierul” începuturilor de lume a rămas şi el - aici, în lumea noastră, precum în paginile istoriei artelor spectacolului -, la fel de sihastru şi de neliniştit, dar tot atât de blând.