În limba română, „epitaf” înseamnă cîteva cuvinte memorabile despre cineva, gravate pe piatra sa de mormînt, spre veşnica pomenire a persoanei respective şi a calităţilor sale remarcabile, pe care le-a dovedit cît timp s-a aflat în viaţă. Epitaful este chiar şi un gen poetic scurt. În acest editorial, m-aş încumeta să demonstrez că epitaful poate deveni şi un gen ziaristic…

În zarva ultimelor evenimente politice a trecut aproape neobservată agonia Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat. De parcă n-ar fi fost suficient de fantomatic pe scena publică, acest partid istoric, care abia îşi mai trage răsuflarea politică, se vede confruntat cu o nouă criză! Dacă o fantomă „mare” se poate diviza în două fantome „mici”, atunci cred că acesta este sfîrşitul gloriosului partid fondat de Iuliu Maniu şi Ion Mihalache…

Nu înţeleg de ce gruparea din jurul primarului timişorean Gheorghe Ciuhandu refuză, în mod excesiv de orgolios, oferta mai mult decît generoasă de 30 de colegii uninominale, făcută de PNL!? Ciuhandu este un primar foarte harnic şi iubit, pe lîngă faptul că se trage dintr-o familie de intelectuali bănăţeni ce au rămas ţărănişti devotaţi de vreo cinci generaţii încoace, inclusiv paranteza comunistă de 45 de ani. Deşi omul de afaceri Miluţ îmi este mult mai puţin simpatic decît Ciuhandu, apreciez pragmatismul său politic, atunci cînd afirmă că PNŢ-CD nu îşi mai poate permite luxul să rămînă încă 4 ani în opoziţie. N-am înţeles exact care este poziţia venerabilului Ion Diaconescu, seniorul ajuns la vîrsta de 91 de ani, şi nici n-am fost atent dacă Victor Ciorbea a avut vreo reacţie publică. Tot ce pricep este că o eventuală scindare a partidului şi participarea la viitoarele alegeri cu candidaţi uninominali separaţi înseamnă, practic, sinuciderea politică definitivă a ţărăniştilor şi ieşirea lor din istoria contemporană românească.

Nu am suficient spaţiu în acest colţ de pagină pentru a explica prin ce fenomen „misterios” toate relele guvernării CDR, din perioada 1996-2000, au rămas lipite ca nişte stigmate numai pe trupul îmbătrînit al PNŢ-CD-ului, iar fostul PD şi actualul PNL au scăpat „basma curată” în ochii electoratului. Dacă ar fi trăit legendarul Corneliu Coposu, pe care am avut privilegiul de a-l cunoaşte personal încă înainte de Revoluţie, sînt convins că nu s-ar fi petrecut aşa ceva!

Pînă la urmă, oricare va fi soarta acestui partid, cîndva glorios, el a intrat definitiv în cărţile de istorie, împreună cu majoritatea corifeilor săi, chiar dacă ieşirea din scenă pare jalnică. Tinerii grăbiţi de acum nu trebuie să uite niciodată că România Mare de ieri şi România postcomunistă de după 1989, cu toate bunele sau relele pe care le cunoaştem, n-ar fi putut exista fără Partidul Naţional Ţărănesc… „Amin”!