Cam asta a fost concluzia din capul meu după ce am vizionat premiera, pe scena constănțeană, a piesei de teatru „I love democracy”, o punere în scenă a jurnalistului Sorin-Lucian Ionescu după romanul „Fetiţa şi Ţigara” al francezului Benoit Duteurtre, în cadrul FITIC. Un titlu inspirat parcă din celebra replică din „Războiul Stelelor” a senatorului Palpatine: „I love democracy. I love the Republic”. Și chiar despre totalitarismul democrației pare a fi vorba.

Acum…fiecare înțelege din titlu meu cam ce vrea, iar aceasta constituie măiestria artistică a piesei: concluzia este trasă, democratic, de fiecare spectator, funcție de ceea ce recunoaște, în universul lui interior, din ce se întâmplă pe scenă.
Piesa desfășoară întreg „spectacolul democrației” (autorități, servicii, decizii politice, campanie electorală, justiție, presă) în jurul a două personaje principale, într-un context dat, interzicerea fumatului prin lege. Dar cine-și închipuie că despre fumat e piesa. . . greșește și își reduce orizontul cultural. Fumatul este doar motivul. . .
Primul personaj este un condamnat la moarte care, având ca ultimă dorință fumatul unei țigări, ajunge să fie păpușa „sistemului”: este grațiat, eliberat și chiar propulsat ca model social și candidat electoral, pentru câștigarea voturilor care deschid calea spre putere. Al doilea personaj, un „tehnocrat” fumător, care, simțindu-se constrâns atât interior, prin interdicția fumatului, cât și exterior, prin haosul instituțional generat de „politically corect”, este cuprins de un duh al rebeliunii și, încălcând legea, ajunge să fie condamnat nu atât pentru curajul de a fuma, cât pentru disprețuirea abuzurilor făcute în numele democrației. Adică fix a „sistemului”.
Este o piesă care mi-a plăcut enorm, nu atât prin prisma inspirației din realitate, deși recunoaștem pe scenă presa cumpărată, justiția interesată, autoritățile care manevrează puterea după propriile interese, propaganda ideologică în numele inocenței (teribilă abordare a ideii de soft-power), cu alte cuvinte o mascaradă a democrației, siluită în interesul personal al „sistemului”. Desigur, piesa abordează și jocul democratic - polarizarea opiniilor într-o democrație, constituirea „taberelor” indiferent de subiectul adus în dezbaterea publică. Sunt argumente suficiente pentru a spune că piesa este bună și demnă de urmărit.
Dar mai mult decât atât este faptul că piesa, ca și romanul, problematizează pe tema democrației. Este un moment-cheie al maturizării societății în democrație: punerea democrației sub…reflector și reflecție, deopotrivă. Nu atât teoria democrației, cât felul în care a ajuns ea să funcționeze.
Astfel, piesa devine foarte interesantă: în ea se vor regăsi atât omul politic, puterile Statului, presa (pilonii democrației, ajunși „sistem”) cât și cetățeanul, cu drepturile, libertățile și opiniile sale (obiectul democrației, ajuns ținta sistemului). Și, ca tabloul să fie complet, recunoaștem riscul teribil al democrației: democrația este iubită, dar pe de altă parte este folosită contrar idealurilor ei. („Trăiască viața” devine sloganul democrației care omoară, finalmente, libertatea de a decide în viață, în numele atingerii, cu forța, a bucuriei vieții). Astfel, cu măiestrie artistică, se construiește un „deja-vu: câte din momentele piesei nu le-am văzut în democrația noastră cea de toate zilele?
Asta mi s-a părut enorm de curajos atât din partea autorilor, cât și din partea echipei care a pus-o în scenă: să provocăm, cultural, la o discuție despre cât de funcțională este, cu adevărat, democrația noastră. Personal, piesa mi s-a părut o piesă de teatru politic foarte reușită.
Mulțumesc PDG al NTV, Sorin-Lucian Ionescu, pentru provocarea de a reflecta, prin teatru, la ce construim în România de azi și (mai ales) la ce lăsăm copiilor noștri, a căror copilărie de multe ori o exploatăm cu meschinărie (am remarcat rolurile copiilor, pline de subînțelesuri). Mulțumesc regizorului Andrei Bogdan Roșu și actorilor: Robert Radoveneanu, Liviu Romanescu, Corneliu Ulici, Alice Nicolae și Iulian Burciu,de la Teatrul Spiritual, un teatru care și-a propus o misiune spirituală pentru România. Și bine face, căci spiritul este motorul întregii vieți, fie ea politică, economică, culturală, instituțională, mediatică etc.
„Trăiască viața” s-a spus de câteva ori de pe scenă. Dar felul în care s-a spus te îndeamnă să aprofundezi esența democrației: viața cui?