Asaltată de călători în timpul verii, Sulina are un obiectiv turistic mai puţin obişnuit, dar care reflectă perfect istoria cosmopolită a micului port de la gurile Dunării. La marginea oraşului, pe drumul către plajă, se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, locul unde îşi dorm somnul veşnic cele mai mari personalităţi ale urbei, dar şi simpli marinari care şi-au găsit sfârşitul în apele învolburate ale fluviului. Pietrele funerare dezvăluie poveşti de dragoste încheiate tragic, drame ale unor întregi familii dispărute dramatic. Sunt îngropaţi aici oamenii care au ridicat Sulina la statutul de cel mai important port fluvial în urmă cu un secol, prinţese, piraţi, de toate naţiile şi confesiunile.

Poate pare un pic sinistru, dar cel mai vestit loc din Sulina este cimitirul. Maritim, cum îi spun cei mai mulţi, probabil pentru că în povestirile lui Jean Bart din romanul „Europolis“ se afla aproape de malul mării. Între timp, nisipul a câştigat lupta cu apa, iar cimitirul se află la aproape trei kilometri de plajă. Sau poate pentru că aici şi-au găsit odihna veşnică mulţi dintre marinarii care au străbătut apele Dunării şi au avut ghinionul să-şi găsească sfârşitul înainte de vreme. Istoria cosmopolită a portului şi-a lăsat amprenta şi asupra cimitirului. Oameni de diferite confesiuni sau naţionalităţi sunt îngropaţi la doar câţiva metri depărtare, încă un semn al concordiei care exista la Sulina în acele vremuri. Aşa au apărut secţiunea protestantă, unde se găsesc englezi şi germani, cea catolică, a ruşilor lipoveni, cea ortodoxă, care ocupă cea mai mare suprafaţă, cea musulmană şi cea evreiască.

La poarta cimitirului, ţi se dezvăluie primele pasaje ale poveştii. „Cimitirul Comisiei Europene a Dunării” stă scris pe panoul instalat de autorităţi. Primele morminte săpate în pământul nisipos de la marginea oraşului au fost cele ale foştilor angajaţi ai comisiei. Au urmat oamenii locului şi cei pieriţi în apele Dunării. Sau la bordul vaselor aflate în drum spre Sulina.

POVESTE DE DRAGOSTE SFÂRŞITĂ TRAGIC

Pietrele funerare şi crucile dezvăluie poveşti dureroase, dar şi pitoreşti, vechi de peste un secol şi jumătate. Mă aventurez în partea protestantă şi atenţia îmi este atrasă de două morminte identice. Diferă doar inscripţiile, dar este clar că există o legătură puternică între cei care îşi dorm somnul de veci aici. Margaret Ann Pringle şi Williams Webster. Ambii şi-au găsit sfârşitul pe 21 mai 1868 în apele Dunării. Cei doi se iubeau, iar Ann a venit la Sulina să-l viziteze pe William, ofiţer pe nava „S.S. Adalia“. Legenda spune că au ieşit la o plimbare cu barca, iar apele învolburate ale fluviului au făcut ca fata în vârstă de 23 de ani să cadă în apă. William, care avea doar 25 de ani, a sărit să o salveze, dar niciunul dintre ei nu a mai ieşit la suprafaţă. “Ea a venit ca o floare şi a fost tăiată” este epitaful săpat în piatra de mormânt a lui Ann. “Şi-a sacrificat viaţa în mod nobil încercând să o salveze pe Ann de la înec”, stă scris în dreptul lui Will. Cei doi se odihnesc la mică distanţă, parcă trăindu-şi povestea de dragoste pe lumea cealaltă.

Localnicii au creat însă un mit în jurul acestei tragedii, transformând-o într-o copie a vestitei “Romeo şi Julieta”. Astfel, părinţii lui William nu ar fi fost de acord ca fiul lor să-şi unească destinul cu Ann, care provenea dintr-o clasă socială inferioară, şi l-au trimis cu vasul spre Indii. Ea l-a urmat, deghizată în marinar, dar a decis să se sinucidă, aruncându-se în apele Dunării, iar William s-a înecat, încercând să o salveze.

RĂPUŞI DE APELE DUNĂRII

Câţiva metri mai departe, un şir de pietre funerare stă mărturie tributului dureros plătit Dunării. Marinari englezi, toţi tineri, pieriţi în apele fluviului. Printre ei, Thomas Rutheford, mecanicul-şef al vasului cu aburi „Kepler“, dar şi Isabella Jane Robinson, dispărută dintre cei vii în 1987, la doar 28 de ani, în urma naufragiului lui „S.S. Kylemore“. În schimb, comandantul vasului „S.S. Consent“, Thomas Bullen, şi-a găsit sfârşitul pe drumul dintre Constantinopol, denumirea din acea vreme a Istanbului, şi Sulina, iar colegii săi i-au adus un ultim tribut în micul port de la Dunăre. Tot în partea protestantă a cimitirului, o piatră funerară spune povestea tristă a familiei măcelarului oraşului, Wiliams Smith. Şi-a pierdut soţia, Katharina, răpusă de holeră la doar 31 de ani, dar şi cele două fete la vârste fragede, Emily Rose, la nici un an, şi Ellen Barbara, la doar 5 săptămâni. S-a stins şi el, de durere, la doar 37 de ani.

O piatră funerară înaltă, cu o formă ciudată, marchează mormântul danezului Eugen Leopold Claudi Magnussen, cel care a preluat rolul de inginer-şef al lucrărilor de la Sulina, după plecarea lui Sir Charles Augustus Hartley, supranumit „părintele Dunării”. Şi celălalt inginer adus de Comisia Europeană a Dunării pentru a sistematiza lucrările la canalul Sulina, un alt danez, Carl Kühl, şi-a găsit odihna veşnică aici.

PRINŢESA DIN SULINA

În partea ortodoxă a cimitirului sunt înmormântaţi greci, ruşi şi români. Oameni bogaţi sau săraci, celebri sau necunoscuţi, negustori sau marinari. Un monument înalt se ridică printre morminte. Este închinat prinţesei Ecaterina Moruzi, nepoata domnitorului Ioan Sturza, născută la Constantinopol şi, conform legendelor locale, exilată de părinţi la Sulina, din cauza unei poveşti de dragoste neacceptate de familie. “Aici vremelnicu zăcu remăşiţele pământesci ale Princesei Ecaterina Moruzi” este epitaful săpat în piatra albă a locului de veci. În istoria Sulinei, rămâne însă ca persoana care avea grijă de familiile sărace, dar mai ales ca fondatoare a teatrului. Construită cu ajutorul fiului ei, Constantin Moruzi, clădirea adăpostea o sală cu aproape 300 de locuri şi era mândria oraşului. A dispărut într-un incendiu provocat de un grup de revoluţionari, în anii ’20.

În apropiere, statuile a două fetiţe care se îmbrăţişează se ridică deasupra unui mormânt. Poveştile spun că mezina familiei unui negustor grec a căzut în fântână, iar sora mai mare a sărit să o salveze. Au fost găsite cu braţele înlănţuite una în jurul celeilalte şi monumentul a fost ridicat de tatăl trist pentru a-şi aduce aminte de iubirea neţărmurită pe care şi-o purtau cele două.

La mică distanţă, se găseşte singura lespede din tot cimitirul care poartă înfricoşătorul stindard al piraţilor, capul de mort şi oasele încrucişate deasupra acestuia. Este mormântului celui mai celebru pirat al acelor vremuri, Georgios Kantoguris, un grec care i-a terorizat vreme îndelungată pe cei care treceau cu vasele pe canalul Sulina. Povestea sa rămâne învăluită în mister, oscilând între legenda locală, conform căreia a trăit până la adânci bătrâneţi şi a murit sărac, după ce şi-a ascuns comoara, şi o moarte violentă, fiind împuşcat în timpul unui jaf.

OMAGIU PENTRU CEI DREPŢI

Cea mai mare parte a cimitirului catolic este ocupată de mormintele comunităţii italiene, una dintre cele mai mari din Sulina secolului trecut. La loc de cinste este piatra funerară din marmură neagră ridicată în onoarea unuia dintre primii directori ai Oficiului de Navigaţie, Giovanni Matteucci. Alte două mari personalităţi care au contribuit la transformarea oraşului în unul dintre cele mai importante porturi fluviale ale acelor vremuri, Abraham Farrar, şeful Şantierului Naval, şi William Simpson, şeful şantierului de construcţii de la gurile Dunării, mâna dreaptă a inginerului-şef, Sir Charles Augustus Hartley, se odihnesc în Cimitirul Comisiei Europene.

Înconjurate de garduri, dar alipite, lucru unic în lume, sunt cimitirul musulman şi cel evreiesc. În primul, se mai zăresc doar câteva morminte, în vârful cărora tronează tradiţionalul fes otoman. În schimb, în cel evreiesc, multe dintre pietrele funerare sunt distruse, semnele perioadei legionare, dar şi ale celei comuniste.

Îmi îndrept paşii spre ieşire, având în minte poveştile celor care şi-au găsit sfârşitul la Sulina. Unii au murit de bătrâneţe, după ce au muncit în slujba oraşului, alţii au dispărut tragic în apele învolburate ale Dunării. Toţi şi-au găsit locul în cimitirul cosmopolit de la marginea urbei.