„Citadela universală”, aşa cum o numea celebrul prozator Jean Bart în urmă cu un secol, Sulina este acum doar o umbră a micului port cosmopolit din urmă cu un secol şi jumătate. Comerţul fluvial pentru ţările traversate de Dunăre îşi croia drum spre Marea Neagră trecând prin micuţul oraş aflat la 40 de mile marine de Tulcea. Desemnat primul „porto franco” din România şi gazdă a Comisiei Europene a Dunării la sfârşitul secolului XIX, Sulina a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă şi s-a transformat într-o mică Uniune Europeană, fiind locuită de naţionalităţi de toate felurile. Perioada înfloritoare s-a oprit însă la mijlocul secolului trecut, iar anii de tranziţie de după Revoluţia din 1989 au trimis oraşul în moarte clinică. Doar turismul şi traficul fluvial îl mai ţin pe linia de plutire.

“O mică citadelă universală, un mic port cosmopolit, foarte original, necunoscut, deşi unic aproape pe glob”. Aşa descria Jean Bart, în vestitul său roman “Europolis”, micuţul oraş Sulina, aflat pe malul Dunării, la doar câteva mile de vărsarea fluviului în Marea Neagră. Locul unde se termină Europa şi începe marea sau punctul unde marea ia sfârşit şi se iveşte pământul. În urmă cu un secol şi jumătate, Sulina strălucea, statutul de „porto franco”, port lipsit de taxe vamale, şi poziţionarea perfectă, în locul îmbrăţişării Dunării cu Marea Neagră şi al întâlnirii dintre Occident şi Orient, aducându-i un aer exotic şi o tumultuoasă viaţă socială. Fost căpitan al portului, Jean Bart a zugrăvit în cuvinte imaginea unei mici Uniuni Europene, unde naţionalităţi de toate felurile poposeau cu inima plină de speranţă, cu sute de vase care acostau înainte de a porni pe întinderile nesfârşite de apă, cu intrigi şi poveşti desprinse parcă din filme de aventuri. O lume vie, care s-a pierdut în negura anilor. Doar clădirile vechi şi poveştile din bătrâni mai leagă Sulina din zilele noastre de vechiul oraş atât de important în viaţa bătrânului nostru continent.

Drum pe calea apelor

Oraşul din România situat la cea mai mică altitudine medie, doar 4 metri deasupra nivelului mării, este accesibil doar pe calea apelor. Dinspre mare, calea aleasă în special de către vasele de mare tonaj, sau pe Dunăre, drumul “bătătorit” de turişti în ultimele decenii. L-am ales pe cel din urmă, cu punct de pornire Tulcea, un oraş parcă blocat în anii de tranziţie de la Revoluţie. Faleza de pe malul Dunării, ce ar fi trebuit să fie centrul turistic al oraşului, este străbătută de câteva zeci de oameni. Majoritatea turişti, în căutarea unui mijloc de transport către Sulina. Oferta pare diversificată. De la vechile ambarcaţiuni, care te poartă pe ape timp de patru ore la locul de destinaţie, cu un preţ modic, până la taxiurile rapide, micile şalupe de 10 locuri, care taie valurile cu viteză. Ultimele parcurg distanţa în doar o oră şi jumătate, dar şi plata este pe măsură, 60 de lei. Nu primeşti bilet, te coci sub prelata care te fereşte de soare, însă peisajul spectaculos îţi dă puterea să rezişti supliciului. După aproape o oră, se face un mic popas, de câteva minute. Şalupa opreşte la Crişan, un sătuc căutat mai ales de pescarii amatori. De aici, poţi ajunge rapid la vestita Milă 23, locul de unde a plecat să cucerească lumea marele campion Ivan Patzaichin. Ne continuăm drumul către Sulina, chinuiţi de căldură, dar nerăbdători să descoperim citadela lui Jean Bart.

“Fantoma” fabricii de conserve

În zare, se văd primele semne ale celui mai mare oraş din Delta Dunării. Barăci pescăreşti, mici bărci, pontoane, un pic de agitaţie. Chiar la intrare, dai însă cu ochii de “fantoma” fostei fabrici de conserve de peşte. O clădire imensă, chiar pe malul Dunării, lăsată în paragină. Pe vremea comunismului era cea mai mare fabrică de conserve din ţară şi producea zilnic aproape 15 tone de conserve. Celebrele conserve de sardine în ulei şi stavrizi. Aproape fiecare familie din oraş avea un membru care lucra aici. S-a închis la doar câţiva ani după Revoluţie şi clădirea s-a degradat odată cu trecerea timpului. S-a vorbit despre transformarea într-un hotel de lux, însă nu s-a întâmplat nimic. “A rămas din ea doar ce nu s-a putut fura”, mă lămureşte un localnic, aflat lângă mine în şalupă. Nici nu apuc să mă minunez şi tragem deja la mal. Sunt câteva zeci de şalupe. Unele private, altele care se ocupă de transportul de persoane. Nici urmă de bărcile pline de peşte pe care mi le imaginam. “Nu mai este peşte, nici măcar pentru noi. Toate bălţile au fost concesionate, jumătate din Deltă este a lui Vântu, cealaltă a lui Adrian Năstase. Nu s-a mai făcut nimic, nu s-a mai dat drumul la puiet, apa de pe canale este tulbure şi peştele pleacă. Nici la plase nu se prea prinde”, îmi explică Victor, un sulinean get-beget. Şi-a încercat şi el norocul, a investit o mică avere în undiţe şi tot ce-i trebuie unui pescar, dar nici nu prea are timp să le folosească. Lucrează “la patron”, aşa cum spun localnicii, pentru a-şi asigura existenţa. “Îmi aduc aminte că în copilărie ne băteau la uşă pescarii şi ne întrebau dacă vrem peşte. Aveau din toate felurile. Acum, abia dacă găseşti să cumperi”, întăreşte nea Nelu, venit într-o scurtă vizită la casa părintească, după ce a plecat în urmă cu vreo 40 de ani la Galaţi, în căutarea unei vieţi mai bune. Supărarea nu este doar a lor. Pe vremea comunismului, România avea o flotă de pescuit impresionantă. Nu a mai rămas nimic.

Şantier naval în paragină

Pe malul celălalt se văd alte clădiri în ruine, asemenea fabricii de conserve de la intrarea în oraş. Este vechiul şantier naval din Sulina, abandonat de ani buni. Povestea lui se întinde până în anii de glorie ai oraşului, fiind înfiinţat în 1885, de Comisia Europeană a Dunării. A rezistat mai mult de un secol, vasele care navigau pe Dunăre oprindu-se pentru reparaţii. După Revoluţie a început însă declinul, iar privatizarea a pus capac. Câteva sute de oameni care lucrau în şantier s-au văzut fără locuri de muncă şi toate încercările de a-l revitaliza au dat greş. Acum se numără doar printre vestigiile vremurilor demult apuse.

La doar câteva sute de metri depărtare, pe apă tronează mai multe catamarane, o prezenţă insolită între fiarele ruginite. “Ştim că este un francez care le aduce aici din Ucraina şi le recondiţionează”, îmi dezvăluie unul dintre localnici. Pe mal, câțiva oameni aşteaptă barca să-i ducă pe cealaltă parte. Au pregătit 2 lei, atât cât costă să traverseze Dunărea.

Amintiri de pe faleză

Pun piciorul pe faleză, cu gândul la poveştile lui Jean Bart. Închid ochii şi-mi imaginez lumea pestriţă a acelor ani. Greci, români, ruşi, armeni, turci, austrieci, evrei, albanezi, englezi, germani, italieni, francezi, polonezi, muntenegreni, danezi. Toţi trăiau aici în armonie, iar oraşul cunoscuse o dezvoltare înfloritoare la începutul secolului trecut. La Sulina erau deschise 9 consulate, se construiseră zeci de biserici, spitale, şcoli. Fiecare naţie îşi pusese amprenta pe acest mic Turn Babel de la malul Dunării. Firul apei era străjuit de clădiri cu iz parizian şi veneţian, culminând cu vestitul Palat al Comisiei Europene a Dunării, o capodoperă în stil neoclasic ridicată în 1868. Deschid ochii şi constat un peisaj cu totul schimbat. Multe dintre clădiri au rămas în paragină, dar pe frontispiciu se vede încă anul construcţiei. 1901 scrie mare, pe o clădire galbenă, care a avut un pic mai mult noroc şi adăposteşte un minimarket. Pe vremuri, mare parte dintre ele au aparţinut negustorilor bogaţi, dar decăderea economică şi colapsul din ultimii ani le-au transformat în ruine. Doar câteva au fost renovate şi transformate în pensiuni sau restaurante. La loc de cinste se află chiar casa unde a locuit Jean Bart, pe numele său adevărat Eugeniu P. Botez. În mijlocul lor, au apărut blocurile comuniste, “cutiile de chibrituri” ale fostului regim, care au distrus farmecul promenadei.

Praf şi fonduri europene

Faleza are un nume simplu. Strada I. În spatele ei, se întind alte cinci străzi, iar numerotarea continuă la fel de simplu. Strada a II-a, a III-a, a IV-a, a V-a, a VI-a. Pe celelalte, aspectul clădirilor se schimbă. Doar parterul este din cărămidă, la etaj s-a utilizat lemnul. Par cochete, iar micile balconaşe dau un aer romantic. Pe măsură ce te depărtezi de faleză, casele nu mai sunt atât de spectaculoase. Unele au fost construite din chirpici şi stau în ele bătrânii care au ales să rămână acasă, în timp ce tinerii au părăsit Sulina, căutând de muncă în alte oraşe. Nici străzile nu mai sunt asfaltate şi praful care se ridică în aer îmi aduce aminte de uliţele satului bunicilor mei. În mijlocul lor, tronează mândră clădirea Şcolii Primare din Sulina. Clădirea, cu o istorie de un secol, a fost proaspăt renovată. Cu fonduri europene. De altfel, mai peste tot în oraş tronează panouri care anunţă investiţii cu fonduri europene. Nimic însă la scară largă, iar unele ne anunţă că se fac programe de vizitare şi observare a mediului. Prea puţin pentru un oraş care a reprezentat un punct de referinţă pentru Europa.

Povestea Sulinei, aşa cum arată ea astăzi, va continua în „Telegraf“