Decăzută de la rangul de „Citadela universală”, aşa cum o numea celebrul prozator Jean Bart, în urmă cu un secol, în romanul “Europolis”, la cel de oraş în suferinţă, Sulina mai păstrează urme ale farmecului de odinioară. Lăsate în paragină, clădirile spectaculoase de pe malul Dunării încă atrag interesul turiştilor, în special al celor străini, iar plaja sălbatică de la marginea urbei readuce aerul romantic al anilor apuşi. Adevărate monumente istorice, bisericile ridicate de numeroasele comunităţi care populau micul port cosmopolit din urmă cu un secol şi jumătate stau mărturie a convieţuirii paşnice din trecut. Din păcate, nici lăcaşurile de cult nu au scăpat supliciilor vremii, iar proiectul de restaurare demarat în urmă cu ani buni trenează şi nu dă semne că se apropie de finalizare.

Trecut de prima impresie, marcată de “fantomele” fabricii de conserve şi şantierului naval, încep să descopăr ce înseamnă Sulina astăzi. Fără prea multe variante industriale, oraşul s-a orientat către turism. Iar peisajele, poziţionarea, istoria, totul pare să ţină partea fostului port cosmopolit de pe Dunăre. “Cercetarea” începe cu un drum către plaja aflată la vreo zece minute de mers cu maşina. Drumul şerpuieşte printre pensiunile răsărite în ultimii ani la marginea oraşului. Multe dintre ele păstrează pitorescul locului, dar se simte aerul noului. Pavelele scrâşnesc sub roţi, în timp ce pe geam pătrunde aerul sărat al mării. Trecem printr-o zonă de ierburi înalte, care îmi reaminteşte de porţiunea sălbatică de plajă care se întindea pe vremuri între Mamaia şi Năvodari. După câteva zeci de metri, în faţă mi se înfăţişează întinderea de nisip. Mare parte este încă neamenajată, dar nu lipsesc şezlongurile şi umbrelele. În schimb, este linişte. Nu urlă muzică, este doar în surdină, iar atmosfera este dominată de valurile mării. Preţurile sunt însă aproape de cele din staţiunile de pe litoral. Chiar la intrarea pe plajă, un turnuţel din fier, care poartă amprenta vremii, fiind mâncat de rugină, te ajută să vezi priveliştea de sus. Îţi plimbi privirea în stânga, în dreapta şi simţi că te-ai întors în timp. Fără beach-baruri cu fete dansând pe cuburi, fără bubuitul insuportabil al boxelor, fără aglomeraţia imposibilă care cuprinde litoralul în mijlocul verii. Undeva, în zare, se vede noul far care cheamă navele spre Sulina, “postat” aproape de locul unde apele Dunării se întrepătrund cu marea.

Masă bună, notă de plată pe măsură

După două ore de stat la soare, cu pielea înroşită de razele fierbinţi şi biciuită de vânt, mă întorc în oraş cu gândul să testez restaurantele de pe faleză. În fruntea listei, cel mai vechi şi mai cunoscut, “Marea Neagră”. N-am noroc, este rezervat pentru o nuntă şi puţinele mese rămase sunt ocupate. Aflu însă povestea recentă a localului vechi de zeci de ani. Multă vreme a fost un mic birt, unde se adunau oamenii locului, dar a fost preluat în anii 2000 de unul dintre cei mai puternici oameni de afaceri ai locului, Amorel Vătămănescu, şi transformat în cel mai mare şi vestit restaurant din oraş. Multe personalităţi i-au călcat pragul, chiar şi fostul preşedinte Traian Băsescu, atunci când venea să se relaxeze în Delta Dunării. Încurajat de succes, patronul, pornit de jos, din postura de ospătar la doar 15 ani în micuţul sătuc Crişan, a încercat să-şi extindă afacerile şi să-şi deschidă şi un hotel de lux. A ales clădirea fostului magazin universal, aflată chiar pe faleză şi rămasă într-o stare precară în ultimii ani, şi s-a apucat de treabă. Totul s-a oprit în urmă cu trei ani, când Amorel Vătămănescu s-a stins fulgerător din viaţă la doar 48 de ani, în urma unui atac cerebral. Afacerile au fost preluate de soţia şi fiul său, însă lucrările la hotel nu au mai avansat.

La doar câteva zeci de metri distanţă, un restaurant mai modern îi face concurenţă. Pe meniu sunt trecute multe soiuri de peşte, dar multe lipsesc. Ţintesc ciorba de peşte şi crap prăjit cu mămăliguţă şi mujdei. O alegere perfectă, pentru că ambele sunt delicioase, dar şi nota de plată este pe măsură. Mă simt de parcă aş fi mâncat la un restaurant din Mamaia, doar că mâncarea a fost cu adevărat bună. Iar crapul proaspăt. Se simte că sunt la doi paşi de Dunăre.

Hoteluri în paragină

După masă, îmi continui plimbarea pe faleză, dornic să descopăr istoria vechilor clădiri, lăsate în paragină. Atenţia îmi este atrasă de o clădire înaltă, asupra căreia timpul a lucrat nemilos. Dar nici măcar faptul că a ajuns o ruină nu poate şterge senzaţia de măreţie pe care a purtat-o de-a lungul anilor. Este fostul Hotel Camberi, construit la începutul secolului trecut de un negustor grec. În acele vremuri era singura clădire din tot oraşul cu două etaje, iar cochetul restaurant aflat la parter strângea laolaltă oamenii de vază din Sulina, dar şi ofiţerii din garnizoana cantonată aici. Ziarele din acea perioadă păstrează descrierea stabilimentului. “Mare hotel de prim rang, Magazin de coloniale şi delicatese, băuturi streine şi indigene, mare depozit de Şampanie calităţi fine, Restaurant şi Berărie”, se dezvăluie în reclama publicată în foaia informativă a urbei cosmopolite, “Gazeta Sulinei”. Venirea la putere a comuniştilor a adus naţionalizarea şi schimbarea denumirii în Hotel Farul. Adevăratul declin a început după Revoluţie, când a fost revendicat, dar au apărut complicaţii privind terenul din jurul său şi nu s-a mai făcut nimic. Iar una dintre cele mai faimoase clădiri din Sulina stă să cadă.

Ceva mai departe de faleză, un alt hotel a ajuns în paragină, dar povestea sa este cu totul diferită. Construit înainte de 1989, Hotel Sulina era cel mai mare din zonă şi găzduia mai-marii vechiului regim. A trecut apoi în proprietatea lui Sorin Ovidiu Vîntu, însă decăderea fostului om de afaceri, ajuns după gratii, a adus şi închiderea stabilimentului. Năpădit de bălării, îşi aşteaptă cuminte noul proprietar, aflându-se sub sechestrul autorităţilor.

Restaurări cu întârzieri

Pe vremuri, printre locuitori se numărau zeci de naţionalităţi, astfel că în Sulina s-a construit câte un lăcaş de cult pentru fiecare comunitate. Cel mai mare dintre acestea este Biserica Ortodoxă, care poartă hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Alexandru, ridicată în cinstea eliberării Dobrogei de sub jugul otoman. Catedrala Deltei, aşa cum a fost considerată încă din 1882, când au fost demarate diligenţele pentru ridicarea sa, a fost finalizată abia înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, chiar dacă piatra de temelie a fost pusă încă din 1910, chiar de către regele Carol I. Afectată de bombardamentele ruseşti, biserica a fost refăcută în anii ’70, dar s-a degradat în ultimii ani, iar în 2010 au început lucrările de renovare. Au trecut de atunci şapte ani, iar lăcaşul de cult este în continuare înconjurat de schele. Pe placa din curte, la termen de finalizare, este trecut timid, cu pixul, 2015. Un termen depăşit de multă vreme, iar după cum se mişcă lucrurile, schelele vor rămâne pe poziţii şi în anii următori.

Pe strada a II-a, bisericile sunt una lângă alta, semn al convieţuirii paşnice din trecut. Cea mai mare şi mai veche dintre ele aparţine comunităţii elene, care număra câteva mii de persoane în perioada de apogeu a oraşului. Construită în 1887, are numeroase icoane şi obiecte religioase de mare valoare, donate de-a lungul anilor de navigatorii greci care treceau prin Sulina. După Al Doilea Război Mondial, mulţi dintre grecii de aici au ales să se întoarcă în patria-mamă, iar lăcaşul a fost donat comunităţii române. Ca şi la catedrală, în 2010 au început lucrările de restaurare, care ar fi trebuit să dureze un an. Nu s-au finalizat nici acum şi nu sunt semne că se va întâmpla prea curând.

Şi italienii şi-au lăsat amprenta asupra vieţii religioase a oraşului. Ca şi cele ortodoxe de la Sulina, Biserica Romano-Catolică poartă hramul Sfântului Nicolae, ocrotitorul marinarilor. Construcţia a început încă din 1863, iar până în urmă cu patru decenii slujbele se ţineau în limba latină. Cel mai nou lăcaş de cult este cel al ruşilor-lipoveni de rit vechi, cu hramul Sfinţii Petru şi Pavel. Lucrările au fost finalizate în 1995 şi doar Sf. Masă aduce aminte de vechea biserică a acestei comunităţi.

Seara pe faleză

Asupra oraşului începe să se lase seara şi începe forfota pe faleză. Localnici, turişti veniţi să-şi petreacă primele zile de toamnă la malul Dunării, câţiva marinari africani, al căror vas, „Zanzibar” domină peisajul de la cheu. “Acum este destul de linişte, dar vara este plin, la sfârşit de săptămână nici măcar nu se mai găsesc locuri la pensiuni. Faţă de anii trecuţi, vin mai mulţi turişti străini. Ne întreabă despre clădirile vechi, se miră că au ajuns în această stare, apoi pleacă să vadă Delta”, îmi spune un localnic. Întunericul se lasă peste oraş şi faleza se înroşeşte. “De vină” sunt becurile de la sistemul de iluminat. Pe malul celălalt, luminiţele sunt verzi, iar explicaţia vine de la un pescar: “Sunt pentru navigaţie, să le fie mai uşor vapoarelor care intră în port”.

Liniştea se aşterne şi adorm cu gândul la prima zi în sălbăticia Deltei. Mâine “atac” nenumăratele canale, dar şi cele mai renumite monumente ale oraşului: Vestitul Far şi Cimitirul Maritim. (Va urma)