Habar n-am ce l-a făcut pe Traian Băsescu să creadă că omul potrivit la vreme de criză poate fi Mihai-Răzvan Ungureanu (observaţi că am pus între cele două prenume liniuţa pe care, pe când era adjunct la Externe, pe vremea Convenţiei, o impusese printr-o circulară ca fiind obligatorie în transcrierea numelui său!).

O slăbiciune avea el pentru fostul ministru de Externe, a cărui debarcare n-o putuse împiedica pe vremea conflictelor cu Tăriceanu, dovadă că s-a prevalat de prerogativele sale pentru a-l reintroduce în circuit, la o instituţie cu care n-avea – cel puţin în aparenţă – nici o contingenţă: serviciul de spionaj. Dar, mă rog, ce contingeţi au avut Fulga sau Harnagea, ca să nu mai vorbim de Săftoiu? Un astfel de serviciu îşi vede de treaba sa, fără a-i implica prea mult pe şefii politici. Totuşi, experienţa managerială a junelui istoric şi diplomat nu era una care să-l califice pentru exerciţiul complex al guvernării. Probabil însă că preşedintele s-a gândit că lucrurile vor merge la fel ca pe vremea lui Boc: tot eu guvernez, indiferent cine e premier.

Cum-necum, MRU a devenit premier şi, cu privirea care balează sacadat câmpul vizual, a luat o aură de cocoş care vrea să pună ordine în ograda în care se cotcodăcea pe prea multe voci. În cele vreo 90 de zile în care a controlat mersul ţării, Ungureanu n-a reuşit, concret, decât două lucruri: să schimbe orarul de funcţionare al instituţiilor din subordinea guvernului pentru a se potrivi bioritmului său, şi să dea poporului bugetar ziua liberă de dinainte de 1 Mai. În rest a ratat totul: şi privatizările în care-şi punea mari speranţe clientela politică a PDL-ului, şi colaborarea cu aliaţii din Coaliţie, şi dialogul cu Opoziţia. A vrut prea multe lucruri dintr-o dată, hotărât să ardă etapele şi n-a realizat nimic. Nici măcar minima solidaritate sau loialitate a forţelor politice pe care le reprezenta şi care l-au lăsat din braţe în cel mai natural mod cu putinţă.

Ar fi putut să facă, totuşi, ceva? Cred că nu. Faptul că venea de unde venea a introdus un sentiment aproape generalizat de neîncredere. Suportul politic unic al preşedintelui l-a lipsit de autoritatea necesară în relaţia cu cei care ar fi trebuit să-l susţină şi să-l menţină. Dar, mai ales, l-a marcat aroganţa găunoasă pe care a ţinut să o afişeze cu fiece ocazie. Şi Năstase era arogant, dar ele avea în spate forţa partidului pe care-l conducea cu mână de fier. Ungureanu n-a avut, însă, în spate, decât leafa mare a nevestei, încasată de la OMV (lucru pe care n-a reuşit să-l explice în nici un fel).

Ungureanu trece, astfel, prin istoria contemporană ca una dintre acele stele pe care le vedem când ele deja nu mai sunt. Încununarea grotescului comportamentului său va rămâne, probabil, “darea de seamă” asupra guvernării, făcută după cădere, când încerca să convingă asistenţa că “guvernul său a făcut mai mult decât cele precedente”, uitând că şi el făcea parte din ele şi că în acest fel îşi jignea protectorul.

Guvernul Ungureanu a fost un experiment ratat, probabil ultimul, al unui preşedinte caracterizat printr-o acută “mână moartă” în materie de resurse umane.