Deja s-a vorbit mai mult decât o justifică valoarea personajului Mircea Geoană. Iar cel mai mult a vorbit despre el, el însuşi. A făcut-o într-o manieră care poate fi înscrisă în analele narcisismului şi ale demagogiei. Dacă românul naiv care l-a votat în 2009 ar fi avut acum ocazia să-i asculte toate elucubraţiile, cu siguranţă că ar fi pus ştampila pe numele lui Băsescu.

Ce a vrut, sau ce vrea, în definitiv, Mircea Geoană?

Respect! – clamează el. Să i se recunoască expertiza – mai adaugă. Să fie lăsat să contribuie la prosperitatea partidului – concluzionează cu un zâmbet amar în colţul gurii.

Cine nu-l lasă să facă toate astea? Păi, tocmai partidul de care tot el afirmă că s-a lipit ca marca de scrisoare şi nu se va desprinde cu nici un preţ. Nici cu acela al excluderii. Cei cu mai multă imaginaţie îl văd deja pe fostul preşedinte mărşăluind singur şi trist în urma ataiului pesedist, de care nu se poate lipsi datorită configuraţiei sale interioare.

Ai chiar impresia că a fost un soi de copil de trupă, care a crescut cu icoana liderilor istorici în minte şi care a lăsat totul la o parte când a fost vorba de partid şi de interesele acestuia.

În realitate, portretul-robot al lui Mircea Geoană este cu totul altul. El s-a ataşat de formaţiunea aflată la putere atunci când a dorit să-şi traseze o carieră diplomatică. S-a dat bine pe lângă şefi şi s-a trezit ambasador în America la o vârstă când alţii încă mai unicenicesc prin debaralele ambasadelor. A dovedit o capacitate de reacţie rapidă atunci când “idolul” său Iliescu a pierdut alegerile, trimiţându-i noului preşedinte un fax devenit celebru (se mai află încă în seiful lui Constantinescu) prin care veştejea regimul cripto-comunist. A beneficiat de toleranţa acestui regim, care nu numai că l-a lăsat la post, când a revenit la putere, dar l-a mai şi făcut ministru de Externe, pe motiv că între timp îşi făcuse cunoştinţe pe la Washington. Cât despre partid – a devenit membru abia într-un târziu, forţat de cei care l-au aruncat în prima sa luptă electorală – cea pentru primăria Capitalei unde, tot făcând pe americanul, a pierdut cu succes în faţa lui Băsescu. Şi când părea că totul se terminase pentru el, s-a trezit preşedinte al partidului, ca rezultat al disputelor interne şi a prevalenţei aripii baronale, ce-şi vedea interesele ameninţate de promisiunile de curăţenie ale lui Iliescu.

Hrebenciuc, Mitrea şi alţi câţiva au făcut din el un soi de Agamiţă Dandanache mai tânăr şi mai englezit, căruia atât de mult i-a plăcut să fie şef încât a sacrificat aproape orice pe altarul menţinerii sale în funcţie. A vrut să-l excludă pe Iliescu, l-a scos din funcţie şi l-a marginalizat pe Năstase, şi-a format “cercul” său clientelar cu care a pierdut toate rundele de alegeri care au urmat. A făcut păguboasa alianţă cu PDL-ul de dragul caşcavalului senatorial şi şi-a plasat partidul într-o semi-perpetuă opoziţie. Când i s-a întâmplat lui ceea ce a făcut el altora, a manifestat o profundă dezamăgire, practicând un soi de politică pe cont propriu, paralelă şi inegală cu cea a partidului.

Cam asta este expertiza lui Mircea Goeană. Statura sa politică nu a fost niciodată dată de o valoare intrinsecă. Ea s-a datorat, fără excepţie, funcţiilor pe care le-a deţinut. Iar lipsa sa de realism nu a fost niciodată mai izbitoare decât atunci când şi-a făcut cunoscută intenţia de a candida din nou la preşedinţie.

Punct!