Fără îndoială, faţa prostului este deosebit de expresivă. Ţinînd cont de mimică, se apropie foarte mult de făţălia boului cu ochii umezi. Ca maturitate, reprezintă un plus faţă de viţelul de la poarta nouă, aflat tot timpul în aşteptare. Putem vorbi chiar despre existenţa unor capodopere în viaţă ale genului. Faţa prostului ne urmăreşte peste tot. Cînd guvernează, cred că v-aţi lămurit, este un adevărat dezastru! În ultimii ani, faţa prostului s-a ţinut precum scaiul de noi. Ne-a ameţit cu reformele sale de doi lei. Să fi văzut faţa prostului cînd a aflat că a dat criza economică peste noi! El vorbea de funie în casa spînzuratului! Urîtă şi păguboasă este faţa prostului! Mai ales atunci cînd ne guvernează! Cînd gîndeşte, prostul stă proptit în degetul fixat în propria sa gură precum un ţăruş. Rîsul lui tîmp seamănă cu un behăit de oaie rătăcită la cursurile de alfabetizare conduse de domnul Flutur. În general, la întrebări răspunde pozitiv. Fie slobozeşte un “Îhî” din gîtlej, fie dă din cap precum berbecul lui nea’ Alecu. Ăla pe care l-a tuns preşedintele. Cu toate acestea, faţa prostului este greu de reprodus în arta plastică. Sigur, din considerente lesne de înţeles, marii noştri pictori nu au vrut să consume pînza şi culorile pe faţa prostului. Din acest motiv, avem foarte puţine lucrări pe această temă. În schimb, dispunem la tot pasul de exemple semnificative în acest domeniu. Din păcate, chiar la un nivel important al politichiei. Faţa prostului nu este atît de luminată după cum cred unii. Ea spune totul despre individul în cauză. Chiar dacă nu ai prea multe semnalmente la îndemînă, poţi recunoaşte cu uşurinţă un astfel de specimen. Dacă nu întotdeauna după semnalmente, atunci, sigur şi fără îndoială, după miros. E cîte un individ care miroase a prost de la o poştă. Prostul, ştim cu toţii, are un miros specific de dihor îmbălsămat. E suficient să deschidă gura… În cazul său, mirosul nu este generat întotdeauna de carenţele semnalate în igiena personală. Izvorul prostiei sale derivă din comportament. Printr-o simplă grimasă, prostul spune tot despre el. Surprinzător, nu are secrete. Cînd se oftică, vorba aia, se oftică, iar cînd se băşică, incredibil, o face mică! Faţa prostului a devenit simbolul celor cu creierul cît nuca. Ea spune foarte multe în diverse ocazii. Cînd ai de-a face cu un prost autentic, cuvintele sînt inutile. Cum s-ar spune, fără comentarii. În cazul prostului, faţa lui vorbeşte de la sine. Este un fel de biografie în imagini. De asemenea, reacţiile sale sînt imprevizibile. De pildă, cînd se supără pe sat. Avem de-a face cu o situaţie clasică. Cînd prostul se supără pe sat, şi asta se întîmplă destul de des, pune botul. Adică, vreau să zic, se sclifoseşte…