De multe ori, m-am întrebat dacă acest Florin bucovinean nu este doar un miraculos piersic autohton, ci, cumva, mai degrabă, şi o formă... exotică, de transplantaţie planetară a unei specii de infatigabili histrioni îngereşti, manipulând credulitatea ingenuă a celor săraci cu duhul. De fapt, nu ştiu vreun alt actor în măsură de a-şi permite, pe de o parte, să mănânce seminţe în prim plan (Mărgelatu, desigur), iar pe de alta, să uite instant că ni le scuipă în faţă. Popularitatea lui - imens ecran protector - este de cea mai modernă extracţie audiovizuală. Felul acestuia de a construi o reprezentaţie la purtător, de a fi ludic la modul înşelător infantil - mixând propria biografie, încărcată de glorie incontestabilă, cu provocarea amiabilă a meritelor celor evocaţi, pe când deţine toate frâiele în a-şi subjuga auditoriul - sparge toate tiparele bunelor maniere, ca şi ale tratatelor de pedagogie actoricească.

Cei mai mulţi (nu contează vârsta, rangul, gloria, antumă sau potenţial postumă), seduşi, merg prea repede pe mâna lui. Îl acceptă imediat ca fachir al umilinţelor de îndurat. Când vorbeşte, greu să-l mai oprească moderatorii. Pare a scoate flăcări pe gură şi pe nas. Cum să te fereşti de „vrăjeala” lui? Nu se joacă doar pe sine, ci ştie să facă spectacol din chiar cinismul agreabil al celui care acceptă să ia palme şi să se euforizeze din nimic.

Regii shakespearieni l-ar fi adulat. Pirandello ar fi fost încântat să-l aibă la îndemână spre a-l decreta Împăratul improvizator. Calcă oricând, defel, pe cadavre. Nu le aruncă în debara, ci, curajos, le expune. Ane-le ce l-au iubit, ca soţii (fără a pune la socoteală cohorta, supusă fără a crâcni, a admiratoarelor de care nu a dus niciodată lipsă, ştiind, cu discretă eleganţă, să se fofileze, la o adică, de asaltul lor), sunt singurele în măsură să depună mărturie de capriciile lui de seducător, galant, generos, dar neînţeles. Pare „latin lover”-ul ideal, total deschis, dar este atât de sofisticat, de disimulativ, în a-şi exhiba sentimentele. Îşi respectă inimile zdrobite. O anumită ambiguitate ne încurcă, totuşi. Este greu să-i devii ucenic la fel de vrăjitor. În destul de multe privinţe nu are egal în cinematografia noastră. Tony Bulandra? Cristea Avram? Ion Dichiseanu? Iurie Darie? Dan Nuţu? Dragoş Bucur? Mimi Brănescu? Vlad Ivanon? Toţi au fost şi sunt foarte buni. Dar le lipseşte, parcă, acel „exces” din care el face un personaj. Greu de personificat „surplusul” de talent ca şi dulcea „emfază” de glorie asumată.

Voi fi obligat să-l compar, până la urmă, aproape la întâmplare, să zicem, cu Marcello Mastroianni? Numai că nimic nu e leneş şi placid la el. S-ar lăsa dus de criticii de film către zorii marilor cuceritori cinematografici de demult, unde patrona un Valentino, iar mai târziu, un James Dean. Din paginile istoriei nici măcar unul nu se încumetă să facă faţă logoreei lui intangibile. Iubind în dezamăgire, femeile din viaţa sa ecranică, de infatigabil loverboy, par condamnate la o existenţă vătuită, plonjate ca între pereţii unui muzeu al inimilor definitiv zdrobite. (va urma)