Sălăşluieşte în fiinţa acestuia ceva hamletian, contrariant, provocator, de un admirabil deghizament al infatuării ispăşitoare, la modul dilematic bine temperat. Ştie ce face înainte de a nu şti nimic. Dar ştie totul. Este sigur unde duce demonstraţia lui de maestru. Nu se joacă pe sine, ci ne joacă pe noi. Fiecare recital devine, astfel, iremediabil, un spectacol de happening. Nimeni nu a reuşit să-l stăpânească. Este „non-stop”-ul personalizat. De aici, pesemne, îngăduinţa unanimă de a accepta drept semnul unei rare heraldici capacitatea de a institui, oriunde şi oricând, la Cluj sau la Bucureşti, la Constanţa, Tel Aviv sau Montreal, la orice oră din zi sau din noapte, în avion, pe scenă, pe micul sau marele ecran, limbariţa dumisale mult simpatică, simptomatică pentru genul de actor ce-şi expune nu doar corpul (pavoazat cu şalul alb, lung, prăbuşit până spre podea, expunându-l fără teama de a fi desuet), dar şi vocea.

Nimeni nu ne-a ţinut aşa de mult, dar atât de fermecător, de vorbă la televizor. Să o recunoaştem. Şi nimeni nu şi-a îngăduit să ne invite să acceptăm să fim luaţi, cu binişorul, de fraieri (cuvântul lui este bineştiut - „ciocoflenderi”!), după cum se încumetă să reuşească el. Are incredibile naivităţi de romantic. Amăgindu-i cu graţie pe alţii, deţine ştiinţa de a recunoaşte că se autoiluzionează. Ce altă dovadă a generozităţii de mare actor precum această atitudine de modestie la un titan al artelor spectacolului?!

A cutreierat lumea, în lung şi în lat. Nu a uitat niciodată că este român. Cu harul lui a cucerit continentele şi fiecare meridian bătut la pas i s-a aşternut la picioare. Cocheta cu ideea de a candida la preşedinţie. Se eschiva, totuşi, prudent, în felul lui pişicher. Este, oricum, un preşedinte al artelor.

Nu a prea mai făcut film în deceniile de după 1990. A încins, însă, scândura multor scene din ţară. În piesa „Străini în noapte” a avut-o alături pe Emilia Popescu, iar în vremea din urmă, pe Medeea Marinescu. Mai ştie cineva că a debutat pe ecran sub bagheta lui Louis Daquin, în „Ciulinii Bărăganului”? Îndrăzneşte careva să uite ce fel de Harap Alb a întruchipat într-un film de Gopo? Sau de câte ori a salvat ecranul cu figura lui spartană, jovial providenţială?

Având în vedere toate acestea, nimeni nu acceptă că va deveni, curând, şi un nume pe frontispiciul unui cinematograf, ce se anunţă ultramodern, la Cluj Napoca, astăzi, când îşi trece în calendar a 75-a sa zi de naştere. Cu siguranţă merită cu mult mai mult. Va trebui să-l omagiem în toate vremurile care vor veni, pentru că destinul lui este unic şi se manifestă mai presus de orice. Şi nu ştim peste cât timp un alt Florin va mai fi la fel de Piersic.