Festivalul de la Mons ne-a surprins, de fiecare dată, prin capacitatea de a propune un evantai foarte larg de tablouri ale iubirii. Deşi, aparent, nu există film fără o poveste de dragoste, descoperi mereu (festivalul se află acum la a 23-a ediţie) că mai există lucruri neştiute, nearătate, încă, în cinema. Nu mă voi referi la ansamblul problematicii, ci voi consemna un aspect al momentului în cinematograful universal al acestor zile. Există o problemă care nu poate lăsa, totuşi, pe nimeni indiferent - aceea a copiilor abandonaţi în condiţii de război, de sărăcie, cînd părinţii lor naturali nu mai sînt în viaţă. Ultimele titluri de rezonanţă internaţională au legat această problemă de orizontul politic şi social al unui moment anume. Să ne reamintim “Cache”-ul lui Haneke, film de succes nu doar la Cannes, ci cu ecouri în toată lumea. Era, acolo, povestea unui refuz de a acorda ajutor unui copil ce urma să fie adoptat. Refuzul acesta a distrus o viaţă, iar vinovatul, copilul natural, este răvăşit, plăteşte - tîrziu, este adevărat - pentru eroarea de atunci. Am văzut un film cu aceeaşi tematică, recent, la Solothurn. Era un film elveţian. “Fratele meu se însoară”. Aici tratamentul este sugerat de titlu. Registrul umoristic nu acoperă întregul spectru. Un băieţel vietnamez, adoptat de o familie elveţiană cu proprii copii, doreşte să se însoare, cînd îi vine vremea, se înţelege. Acest punct al vieţii lui ia dintr-o dată o turnură scrîşnită. Familia cea nouă este bulversată, dar umanismul şi cordialitatea, precum şi buna educaţie fac, în fine, casă bună, iar umorul salvează de multe ori. Deşi ambele titluri sînt conduse regizoral remarcabil, nici unul nu pare a fi fost gîndit pentru marele public. A, nu, să nu greşesc. Producţia elveţiană ţinteşte, conform unui plan de relansare, să aducă mulţi spectatori în sală, însă o face cu mijloace insuficient adecvate.

Iată, acum, un al treilea exemplu, de fapt, tocmai filmul pe care încerc să-l prezint de aici, de la Mons, adică de la un festival specializat în povestiri de dragoste. Am ţinut să subliniez calificativul tematic al manifestării belgiene tocmai pentru a sugera avantajul comparativ, de neignorat. Am văzut aici una dintre avanpremierele programului, un film francez cu două nume de primă mărime mondială: Gerard Depardieu şi Nathalie Baye. Nu cred că mai este nevoie să fac un portret succint al acestor doi mari actori. Subliniez doar că regizorul Thomas Gilou a mizat şi pe relansarea tandemului. El declara însă la ceremonia de deschidere a festivalului, că a fost foarte mişcat de interesul lui Depardieu pentru un atare gen de subiecte. S-a mers pînă acolo încît vedeta franceză s-a autodeclarat în postura similară copilului din “Michou d’Auber”, titlu ce nu-mi pare prea inspirat. Sîntem în anii războiului algerian, perioadă despre care în film se vorbeşte ca despre “evenimente algeriene”. Mitul lui De Gaule este pe cale de a fi contestat. Sînt zbuciumaţii ani '60 într-o Franţă cuprinsă de resentimente. Era dificil să adopţi un copil arab, algerian, mai ales, în aceste condiţii. O familie franceză (mama, Gisele, tandră, consecventă, interpretată cu şarmul cald specific actriţei Nathalie Baye; tatăl, fost militar, jucat de un Depardieu în mare formă, cum de mult nu l-am mai văzut) îndrăzneşte să o facă, însă decizia nu este deloc simplă. Cum vom vedea pe parcus, există multe situaţii dramatice, conflictuale. Sătenii au punctul lor de vedere, iar fostul militar nu poate accepta cu uşurinţă să devină protectorul sau tatăl adoptiv al unui copil arab. În cele din urmă, băieţelul, fermecător, transformat din brunet cîrlionţat în blond-blond, trece de la numele originar, Messaoud, la Michel, apoi la Michou, ataşîndu-se de noua familie, pînă la a refuza să revină la tatăl lui, atunci cînd, lucrurile liniştindu-se, viaţa îşi poate continua cursul deturnat. Familia adoptivă îl pierde oficial, însă ceea ce contează este ataşamentul, ca şi demonstraţia faptului că, la intersecţia a două culturi diferite, cea catolică şi cea musulmană, se poate construi o punte. Este, iată, marea temă a unui film despre care s-a vorbit mult în ultima vreme, “Babel”, unde şocul civilizaţiilor diferite nu trebuie să ducă la conflict.

Ceea ce aduce nou acest film francez constă în reînnoirea unui gen, filmul de dragoste pentru marele public, căruia îi aplică un tratament umoristic irezistibil, reuşit în mare parte graţie talentului unuia dintre monştrii sacri ai cinematografiei mondiale, Gerard Depardieu. Alături de el, mereu graţioasa Nathalie Baye personifică aici compasiunea şi intoleranţa. Un film cald, de aplaudat, din seria “Viaţa este frumoasă” de Roberto Begnini şi din aceea a altui film, mai puţin cunoscut la noi, “Sub soarele lui Satan” de Maurice Pialat.